ZBORUL EULUI CE ȘI-A RĂTĂCIT ÎNALTUL
Uite, ne-au ajuns nechibzuințele
timpului ce ne-a zâmbit prin flori,
ploile ni s-au mântuit demult sub pleoape,
aripile ne-au căzut la loc sub coaste,
cuvintele și-au rătăcit noimele sub măștile
plângând și râzând ale existenței
și noi nu vom mai putea fi niciodată la fel!
(Dar cine va zbura cu aripile trupurilor
noastre, altcineva decât noi înșine?)
Vom levita dinspre lumea văzută spre
turnuri clădite din trunchiuri de stea,
ștergând amintirea aripilor matinale
crescute din carnea iubirii.
(Dar cine va zbura cu aripile iubirii
mele, altcineva decât eu însămi?)
Sunt căzută. Simt.
Hăul și-a făcut patul în existența mea.
Zborul în sine nu are vreun rost. Spuneți-mi,
vă rog, ce să fac cu aripile crescute
dintr-un eu ce și-a rătăcit înaltul?
——————————
Carmen CIORNEA
3 august, 2018