CĂMAȘA GÂNDURILOR SUMBRE
Prin pleoapele întredeschise
Mi se strecoară zarea unui gând;
Cu aripi de lumină-ntinse
Plutește din neant printr-un cuvânt.
Înțelepciunea lui o caut
Să o așez în ramă de poem,
Din clipa unui vis de flaut
Să mă-nlumin în sufletu-mi boem.
Surpând tăceri de triste umbre,
Deschid fereastra către răsărit;
Cămașa gândurilor sumbre
S-a rupt când pleoapele mi-au tresărit.
SUNT FILĂ ÎNTR-O CARTE
Cuvinte-fluturi mi se aprind în gând
Să-mi fie clipa un zbor spre lumină.
Miroase a noapte la mine-n cuvânt,
Dar simt răsărit de ziuă senină.
Chiar dacă ard în lungi tăceri amare
Și vers se naște pe umede pleoape,
Chem dorul să-mi vină din nechemare,
Să-mi fie tăcerea un zâmbet în ape.
Tot scrijelind pe frunze de visare
Poeme-mbrăcate în clorofilă,
Născute-n zori, când geana lin tresare,
Sunt filă-ntr-o carte. O zi – o filă.
O CARTE
Din neștiutele, albastre zări
Senin de taină mă inundă;
Născând sub tâmplă gând și întrebări,
Din nori îmi fac la gât o fundă.
Să-mi fie zborul spre înalt destin
Eu mă zidesc în poezie,
Smerită, fruntea muzei îmi înclin
Ca versul din neant să-mi vie.
În șoapte-nfiorate-ntr-un sărut,
În drumul meu către departe,
Din amalgam de vis și dor durut
Pe suflet scrijelesc o carte.
POEM ÎN ZBOR
Când umbra unui gând
pe tâmplă îmi șoptește
dureri de vis plângând,
tristețea mă zidește.
Strigăt de tăcere
mă-mbracă-n risipire,
versul drept își cere
la dreaptă zămislire.
Cuvântul nerostit,
fărâmă de lumină
pierdută-n infinit,
cu zgură mă întină.
Căci arde-n mine dor
de verde și albastru;
sunt un poem în zbor;
nu pot să fiu sihastru!
FĂCLII – CUVÂNT
În tremurul de pleoape
Se-ascunde un fior,
Clopot de-argint pe ape
În struna unui dor.
Sub tâmple-nzăpezite
Se necuprind lumini,
Clipe de vis, păzite
De umbre și haini.
Și totuși vers se zbate
În tainicul ungher;
La porți de suflet bate,
Șoptind încet, stingher:
Mă lasă pe o rază
Să vin în lumea ta,
Nu-mi pune cerberi pază!
Eu sunt un strop de stea.
Se-adună-n călimară
Tăcerea dintr-un gând,
La ceas târziu de seară
Se-aprind făclii – cuvânt.
UITARE
Când mijește printre gene
Bob senin de răsărit,
Visele-mi plutesc alene
Pe cărări de infinit.
Nu le dau risipei pradă,
Le adun în vers de dor,
Căci mi-e dorul o cascadă
Izvorâtă din fior.
Cu emoții de petală
Îmbătată de parfum,
Poeziei sunt vestală;
Din tăceri picură scrum.
Ție-ți pun în palme gândul
Tăinuitelor dorinți,
În perdele cântă vântul,
Noi uităm să fim cuminți.
TOAMNA, UN PERON DE GARĂ
Mi-e toamnă iar și fulgi de arămiu
Mă ning când vântul prin mesteceni cântă;
Seninul se îmbracă-n fumuriu,
Doar ploaia c-un adagio mă-ncântă.
Prin crengi suspină tril firav și trist,
Vestind apropiata amorțire,
Iar bruma, veritabilul artist,
Pictează-n arămiu a despărțire
Tabloul parfumatelor culori,
Ce-au descântat un vis în leagăn verde;
În amintire port un câmp cu flori,
Dar amintirea-n ruginiu se pierde.
Acum mi-e toamna un peron de gară,
C-un singur călător: un vis de vară.
VIN INOROGII
Umbre, petale de-ntuneric,
Îmi dănțuie-n amurg pe pleoape;
Clipa se-mbracă-n văl himeric;
Vin inorogii să se-adape!
Îmi bat cu cornu-n coasta stângă
Și-n șoaptă mă îndeamnă: Du-te! Zbori!
De ce lași dorul să te frângă?
Îmbracă-te în tainice candori!
Și simt că timpul mi-e-nflorire,
Se năruie uitarea din zăpezi;
Licorni, venind din nemurire,
Mă duc în lumea vechilor aezi.
Prin mine veacuri azi respiră
Poeme ce-au umplut cascada,
Cu versul încrustat în liră
În zbor pe stânca Leucada.
TOACA DE SUB COASTA STÂNGĂ
muzei mele
Aș fi putut să te adun într-o mirare,
Să fii înveșnicită-n floarea de pe creste,
Să pun cuvântului o aripă să zboare,
Să fac dintr-o iubire filă de poveste.
Înmugureau sub tâmpla mea tăcute gânduri;
Puteam să fiu zugravul luminii dintr-un vis,
Să-nchid între coperți înfiorate gânduri,
Dacă-mi erai tovarăș la masa mea de scris.
Când luna se-nălța pe-altar senin de seară,
Te așteptam să-mi fii izvorul din poeme,
Ca flacăra zidită într-un pai de ceară;
Te așteptam și-am înțeles de la o vreme
Că-mi vii când chingi de renunțare mă doboară
Și versul, ostenit, îmi piere în surpare,
Iar tu, cu patimă-n privirea-ți de fecioară,
Îmi umpli călimara de înseninare.
Mă resemnez și-ți pun la geam cununi de visuri
Să te ademenesc când dorul mă îmbracă;
Doar tu poți să mă porți în zbor peste abisuri,
Când rima-mi bate-n coasta stângă ca o toacă.
TAINA DIN INELE
Pe prispa nopții se așează luna,
Seninul plutește pe-alei de tăceri;
De-argint ne este pe creștet cununa,
Sorbim veșnicia din strop de plăceri.
Sărutul din șoaptă ne-mbracă-n fiori,
Flori de lumină în aripi se-aprind,
Nu este nici „ieri”, nu va fi nici „în zori”,
Milenii de vrajă acum ne cuprind.
Ne leagă povești de albastre iubiri,
Noi suntem văpaie din gând infinit,
Cuvintele tac, căci vorbim din priviri,
Pășim mână-n mână prin vis nesfârșit.
Zidindu-ne-n versul aceluiași dor,
Când vremea va fi de drum printre stele,
Ne-mbrace același destin călător
De umbre ce poartă taină-n inele.
––––––––––––––––-
Carmen Antoaneta MARCEAN
Iași, noiembrie 2019