umbra timpului
M-am ascuns în umbra unui timp
Ce-și modifică amprenta-n fiecare seară
În care luna mică și domoală
Se-mparte-n patru în orice anotimp
Eu m-am născut sub pasul lunii
În transhumanța către viață
Atunci când fulgii își deapănă colindul
Atunci când gerul tot dezgheață
Răscolind simțiri în sânge
Clocotindu-le-n speranța, în iluzie și vis
Știi, într-o zi mi-am promis
Că din pasul umbrei mele
Mă voi naște o primăvară
Într-o floare de cireș, cu șoaptele pe ales
Și-am să-ți cânt la tâmplă iară
Doar așa, să-ți mulțumesc
Că mi-ai limpezit în cordu-ți
Tot cuvântu-mi plin de glod
Și nu l-ai dat la nărod ca să-l sfâșie sărmanul
În setea-i seacă și-n dispreț …
tu…
tu mă zideşti adânc în inimă de codri
în mugetul prelung de cerb
în stigătul ierbii arsă de octombrii
în ochi străini şi goi ce nu mai cred
şi mă întorci cu faţa spre ţărână
cu degetele pline de noroi cuprinzi
o lacrimă ce-n palmă-ţi se fărâmă
îmi ştergi sudorile şi-apoi îmi râzi
cu sori, ca şi cum niciodată
nu ţi-a fost dat să mă alungi
cu braţul mă cuprinzi şi pieptul tău mă cată
şi-nfunzi acolo mugete prelungi
şi te ard şoaptele sub pielea-ţi subţire
dar mă tot laşi ca să-ţi pătrund în os
ca să mă răscoleşti, să mă aduci în fire
cu visolul acesta ce l-ai întors pe dos
tu mă zideşti adânc în inimă de codri
cu mantia de nea până mai sus de tâmplă
e linişte aici, cu tine, si nu se aud lupii
ce rodeau cu colţii din pieptul tău de stâncă
căutări…
dacă toate căutările ar sta sub albastru
ochiul s-ar putea lăsa mângâiat
doar de o lacrimă
verdele ce se coşcoveşte
de pe peretele de cretă
îşi întinde pasul înaintea-mi
parcă purtat de o mâna ce mă ştie
dacă mâine muşc din partea roşie a mărului
te vei ivi
cu chip, cu nume, fără nimb şi aproape orb
dându-mi să sorb
de sub stern închinarea şi genunchiul zdrelit
ţi-ai aşeza tâmplele în poala-mi
şi te-ai striga cu numele meu
până vor cânta cocoşii…..
iar eu îmi voi spune atunci
să mai muşc o dată
Sărutul
Ce-ai spune dacă ţi-aş fura,
în treacăt, într-o zi, sărutul
şi pe buze aievea l-aş purta
chemându-ţi mai aproape gândul?
Ce-ai zice dacă buzele-mi de jar
ţi-ar frige în piept amintirea,
purtându-ţi pasul până la hotar
să-i afli tainei nemurirea?
În ochi-ţi reflectaţi în ape,
de ai să afli că ţi-am răsărit,
n-ai da drumul păsărilor toate
din pieptu-ţi către infinit?
Şi de-aş da drumul sărutului,
nu-i aşa că un ochi ţi-ar lăcrima
de-ar rămâne în bătaia vântului
şi n-ar mai respira sub coasta mea ?
———————————-
Calimara CuPrivighetori (Meda)
29 martie, 2018