De multe ori m-am întrebat și eu de unde vine imboldul acesta inexplicabil și am căzut de acord cu mine însumi că nu am nicio explicație plauzibilă, aliniindu-mă celor care, în lipsa unui răspuns general valabil, s-au limitat la o simplă ridicare din umeri. Întrebarea este la fel de veche ca și momentul apariției scrisului, toată lumea interesată fiind de acord că ne aflăm în fața unui lucru peste puterea de înțelegere a minții omenești, așa cum sunt o sumedenie de lucruri în viața noastră, pe care le trăim, dar nu le înțelegem.
Dacă în priviința explicitării fenomenului mai bat încă pasul pe loc, în privința momentului „contaminării” (petrecute în primii ani ai copilăriei) îmi amintesc uimirea mea în fața simbolismului absolut miraculos al literelor, în fața alinierii lor spectaculoase în cuvinte și înțelesuri, dincolo de limita precară a viului grai. În vorbirea curentă există tendința de a simplifica anumite lucruri, din cauza nevoii de comunicare în timp real, printr-un cuvânt cu înțeles general (frumos, de exemplu, fără grijă pentru detaliu, cum se întâmplă în scris!), abandonând partea explicativă undeva în vreun cotlon întunecat al minții, de unde revine inexplicabil, ca o secvență dintr-un întreg, ori de câte ori te întâlnești cu aceeași situație.
La început, nu mi-a fost tocmai ușor să potrivesc cuvintele în ordinea gândului sau a ochiului, nici să evit generalizările, descoperind ruptura dintre logica inimii și cea a minții, care se resping reciproc. Mintea are tendința de a pune totul sub semnul întrebării, ea fiind străină vieții afective a ființei, dobândită de aceasta ulterior. Prin scris se încearcă o apropiere între cele două abordări diferite, lucru destul de greu, cunoscând pozițiile lor ireconciliabile.
Întotdeauna cuvintele au exercitat o influență considerabilă asupra mea, fiind uluit de fascinanta lor putere de agregare, practic inepuizabilă, asemeni unui perpetuum mobile, capabil să funcționeze neîncetat din energia primului impuls pe tot cursul vieții. Impulsul inițial, care m-a plasat pe această orbită, a fost Eminescu. Două strofe memorabile din creația sa m-au urmărit multă vreme, până când am pătruns înțelesul lor: „La steaua care-a răsărit / E-o cale-atât de lungă,/ Că mii de ani i-au trebuit/ Luminii să ne-ajungă./ Poate de mult s-a stins în drum/ În depărtări albastre,/ Iar raza ei abia acum/ Luci vederii noastre/…” La vârsta aceea credeam că stelele erau foarte aproape de noi, atârnate cumva pe bolta cerului, de unde ne înfrumusețeau nopțile cu lumina lor galben-aurie. A trebuit să aflu că lucrurile nu stăteau chiar așa, că stelele se aflau la distanțe inimaginabile de noi și că lumina, care se deplasa de treisute de mii de ori mai repede decât orice vehicul terestru, avea nevoie, la rându-i, de sute de ani ca să ajungă la ochii noștri, fiind posibil ca în acest răstimp steaua cu pricina să moară. Atunci am sesizat pentru prima dată diferențele enorme dintre explicațiile lungi ale profesorului meu de fizică și simplitatea năucitoare a poetului, care spunea același lucruri în doar opt versuri.
Următorul gând a fost, desigur, să-i urmez exemplul, să experimentez (când mai bine, când mai rău!), minunându-mă de suplețea extraordinară a cuvintelor, de diversitatea și bogăția lor de semnificații. Descopeream o lume nouă, paralelă, cu alte reguli și posibilități, care se sustrăgeau materialității obositoare și refractare a lumii în care trăim.
Multă vreme am trăit sentimentul, destul de nebulos, de altfel, că aceste cuvinte veneau de undeva și că rolul meu se rezuma la a le așterne pe hârtie, fără a face niciun efort suplimentar. Sentimentul acesta mă urmărește și acum, mai ales în acele momente când stau în fața colii albe de hârtie sau calculatorului incapabil să caligrafiez ori să tastez o literă și când, deodată, mă trezesc asaltat de un stol imens de gânduri, aliniat într-o ordine coerentă, asemeni unei mulțimi piestrițe de păsări pe un fir de înaltă tensiune.
E destul să ating o literă și totul capătă o formă bine definită în acord cu dorințele mele, cel mai adesea îmbunătățite sau reconsiderate, în același registru, la un nivel superior. Nu mi-am bătut niciodată capul să înțeleg ceva ce nu poate fi explicat sau înțeles, mulțumindu-mă cu șansa nesperată de a a fi unul dintre cei „aleși”, habar n-am din ce motive și în ce scop! Undeva la hotarele minții cu Universul, unde alchimiștii cerului învârt încruntați în retortele incandescente ale vieții, trebuie să existe o cauză, un scop, fiindcă altfel ar fi imposibil de justificat rostul acestui întreg colosal, raportat la precaritatea și fragilitatea ființei umane. Paradoxal, aplecarea spre scris, a avut o înrâuire profundă asupra vieții mele, plasându-mă pe o altă orbită decât cea inițială, unde posibilitatea omului de a influența cursul vieții este imposibilă. Au existat, recunosc, și momente de revoltă înăuntru ființei mele, dar nu neapărat de eliberare, cum s-ar putea crede, ci mai degrabă de schimbare a registrului.
Îmi amintesc un asemenea moment la impactul cu „necuvintele” lui Nichita Stănescu, despre care acesta spunea că „sunt tăcerea barbară dintre două idei sfinte”, în timp ce cuvintele, oricât le-am căuta pe Pământ, „sunt în spațiu”. Nimic mai adevărat ca această mărturisire de credință. Ce poate fi mai frumos decât tăcerea barbară dintre aceste două idei: „El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete./ Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi/ El a întins spre mine o ramură ca un braţ./ Eu am întins spre el braţul ca o ramură./ El şi-a înclinat spre mine trunchiul ca un măr./ Eu am inclinat spre el umărul ca un trunchi noduros./ Auzeam cum se-nţeteşte seva lui bătând ca sângele./ Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca seva./ Eu am trecut prin el./ El a trecut prin mine./ Eu am rămas un pom singur./ El un om singur.”
Încetul cu încetul a trecut și răzmerița necuvintelor, apoi au mai venit și altele, ca fluxul și refluxul la malul mării, de fiecare dată însă apele învrăjbite de vânturi, de cele mai aprige vânturi, retregându-se în matcă, adică, așa cum spunea Nichita Stănescu, în spațiu, noi rămând pe aici… cu tăcerea. Să nu credeți că viața truditorului pe câmpiile nesfârșite ale Spiritului este numai lapte și miere, nici vorbă, există întotdeauna urcușuri și coborâșuri, momente de maxim extaz și momente de disperare, uneori îți iese totul fără niciun efort, alteori nu-ți reușește nimic și apare suferința, împinsă la cote inimaginabile și descrisă magistral tot de Eminescu: „Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;/ Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,/ Ochii mei nălţam visători la steaua/ Singurătăţii…/ Când deodată tu răsărişi în cale-mi,/ Suferinţă tu, dureros de dulce…/ Pân-în fund băui voluptatea morţii/ Ne’ndurătoare./”
Nu întâmplător poetul amintește de centaurul Nessus, ucis de Hercule cu săgeata înmuiată în sângele hidrei, nici de proprile-i haine peste care iubita sa, Deianira, vărsase sângele otrăvit a lui Nessus spre a-i câștiga iubirea veșnică, o face pentru a-și mărturisi chinurile creației, la fel de îngrozitoare ca și cele ale lui Hercule: „Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus./ Ori ca Hercul înveninat de haina-i;/ Focul meu a-l stinge nu pot cu toate/ Apele mării… / De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,/ Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări./ Pot să mai re’nviu luminos din el ca/ Pasărea Phoenix?/”
Fără îndoială, apăsarea acestei poveri pe umerii artistului, nu este în măsură să impieteze asupra apartenenței sale cosmice, poate stârni, cel mult, nostalgii ancenstrale, irealizabile: „Piară-mi ochii turburători din cale, / Vino iar în sân, nepăsare tristă;/ Ca să pot muri liniştit, pe mine/ Mie redă-mă!/”.
––––––-
Aurel CONȚU
Piatra Neamț
1 octombrie 2018