TRISTEȚI ALBE
Iarna…iarăși se așterne,
Vântul suflă mai aprig…
Din văzduh neaua se cerne,
Ciorile în cârduri strig…
Fulg cu fulg cade-n grămadă,
Împrejur și peste noi…
Mari mormane de zăpadă,
Ne îngroapă pe-amândoi…
Și pierduți, uitați de vreme,
Neîncetat fulgi-o să cadă…
Nimeni n-o să ne mai cheme,
Triști doi oameni de zăpadă…
Înghețați, mână în mână,
Cu bătăi firave-n inimi,
Viscolul cu noi rămână,
Să ne stingă focu-n lacrimi,
Ce, din ochii de tăciune,
S-or prelinge ca o ploaie
Și de-atât-amărăciune,
Se vor strânge în șuvoaie…
Rătăcit vreun trecător,
Poate-o sta cu noi o clipă,
Sau, vreo pasăre în zbor,
Să-și întindă vreo aripă…
Poate-o ceată de copii,
Ne-or veni-ntr-o dimineață,
Cu colinzi și rapsodii
Și coroane-n flori de gheață…
De-o fi însă prea târziu,
Nu-i nimic, noi vom fi bine…
Albi pe cerul azuriu,
Pe-albe lumi de Îngeri pline…
PE FILE DE POVESTE…
Se lasă noaptea peste orașul pustiit,
De nu mai vezi, nici om și nicio vietate…
Ninge, ninge monoton, necontenit,
Peste mormane de zăpadă, frământate…
Fulgi dalbi scutură cerul, în puzderii,
De nu mai știi, de ești sau nu, pe trotuar…
Încolțit fiind prin mrejele tăcerii,
De-abia mai vezi lumina vreunui felinar !
Te duc doar pașii în neștire, amorțit,
De ger și viscol, lăsând în urmă-ți urme…
De singurătate și gândul pare înghițit,
Pe undeva, prin cețuri, să se curme…
Și mergi, cu pași rătăcitori prin noapte,
Te bântuie vreun gând sau visul neîmplinit…
De-atâta liniște, parc-auzi năluci și șoapte,
Să-ți spună ca te-ndrepți spre infinit ,
Spre-o altă lume, ce pare-ndepărtată,
În urmă-ți, pașii dispărând fără de veste…
De tine neaflând, poate nimeni niciodată,
Sau, din amintire, scrisa pe-o filă de poveste…
CÂT CUIB DE RÂNDUNELE…
Unde vrei poţi face pentru tine-o casă…
Scormoneşte prin noianul tău de vise…
Găseşte pe acel ce-ţi pare viu şi lasă
Speranţa, să-i ţese-o pânză deasă,
Că, din nebuloasa atâtor Paradise,
Găsi-vei porţi deschise…
Dintr-ele, alege-ţi unul, cât de mic,
Chiar de o fi cât cuib de rândunele…
Pune-i dragoste, cald să-ţi fie şi nimic
Nu te-o atinge, vreun pas de inamic,
Intruşii găsi-vor doar lacăt şi zăbrele,
Ce te-or feri de rele…
Înăuntru, soare-ţi intre şi, de-i frig, fă foc,
De fi-va iarna vieţii grea şi viscolul va bate…
Să nu te temi că poate ţi-o veni soroc,
Trăieşte darul de a fi, socoate că-i noroc,
Chiar, de-i cu-ocolişuri drumul, nu te-abate,
La încercări, tu vei răzbate….
Un cuib de rândunele vreau şi nu palate,
Să-mi ciripeasc-a voie bun-ai mei urmaşi…
Să merg pe-aceleaşi căi, chiar de-s umblate,
Zilele să-mi fie luminoase şi nopţile-nstelate,
Nici mărăcini, nici spini să calce ai mei paşi,
Lucernă doar şi maci gingaşi…
—————————–
Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU
Atena, Grecia
5 decembrie, 2018