VIAȚĂ, POVAȚĂ
Pe drumul vieții mă simt rătăcitor,
În pungă numărând secundă cu secundă…
Pe scena lumii sunt un simplu spectator,
Mă caut printre trecut, prezent și viitor,
Neprinzând de veste că timpul mă afundă,
Într-o clipă muribundă…
Și, ce-am făcut, mă-ntreb, în astă viață,
În care cineva mi-a spus să fac popas ?
Lăsat-am scris ceva între prefață și postfață ?
Am învățat ceva, să pot să dau câte-o povața,
Sau, umbră făcut-am geaba și-am rămas,
Un suflet de pripas ?
Ieșit-am la lumină din sângerie ceață,
În răget de durere simțind și eu cât doare…
Primind darul de-a trăi, privii in jur semeață,
Spre cerul azuriu și-n jurul meu verdeață,
Dorind, destinul în palmă să-mi măsoare,
Anii, fără boabe de sudoare…
Să trec lin, neobservat, fără tribut și vamă…
Să cresc încet, încet pornind de la fărâmă…
Să nu simt, de cuțit, tăiș sfredelitor de lamă,
Nevoită să nu fiu să strig, la nevoi „vai mama”…
Privilegiul s-am de-a ajunge cândva bătrână,
Până m-oi întoarce la țărână…
Nu că mi-aș vrea, poate, să-mi fie traiul veșnic,
Să fiu nemuritor, stând cu Domnul la taifas…
Doar, să nu-mi fie atât de scurt, vremelnic,
Să-l trăiesc frumos și liniștit și vrednic,
Cărând în teleguța mea fiece clipă, ceas,
O urmă, c-am trecut să las…
UN SFÂRȘIT, ALT ÎNCEPUT…
S-au adunat atâția nori pe cerul meu întunecat
Aerul e-atât de greu, de parcă simt că mă sufoc…
Cu miasme de putregai, din frunzișu-n bălți culcat,
Cu tot păcatul lumii și cu-al meu păcat amestecat,
Că, simt vital nevoia, să mă ridic, s-o iau din loc,
C-un strop doar de noroc…
M-am săturat de târâit, neputincios ca un helmint,
Sau c-altă vietate-nvățată să trăiasc-umil în turme…
Din mine vreau să ies, din întortocheatu-mi labirint,
Șușoteli în treacăt să nu prind și cuvinte care mint,
Ca lătrat de câine, jigodii ce știu numai să scurme,
Sperând să lase-n vreme urme…
Gândurile se-nfing în creier, ca săgeți, par ruginite,
În cenușa dimineții, prin noroiul drumului-nglodate…
Pe retina ochiului-nsetat, se zbat visurile-mi lihnite,
Dorind să iasă la lumină, din închisorile părăginite,
Din întunericul mizer, unde-s atârnate, suspendate,
Fără vlagă, decedate…
Din hruba vieții mele, cu gard ghimpat împrejmuită,
Faldurile ceții strivindu-mi vrerea și-aducând uitarea,
M-oi ridica din mine însămi, ca dintr-o rufă zdrențuită,
Cerând drept la libertate și din colțul lumii, ghemuită,
Să ies afară, cu mâna streașină cuprinzând iar zarea,
Așteptând speranța și visarea…
—————————–
Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU
Atena, Grecia
5 noiembrie, 2018