MOŞULE, DE ANI TE-AŞTEPT…
Mai vino-mi, iarnă, cu zăpezi, aşa ca odinioară…
Cu-acelaşi suflet de copil te-oi aştepta, cu drag….
Deşi, ca fulgii s-aştern anii şi-ncet ei mă doboară,
Măcar o dată să văd Moşul, din sanie cum coboară,
Să-mi lase darul meu, mult aşteptat, în prag…
De-atâta timp, beteală mi-am făcut de vise prinse
Şi-am atârnat scrisori de ani în brad, o sumedenie,
Ca, loc nu mai am de globuri, lumânările îs stinse…
S-a scrorojit brăduţul, imploră cu crengile întinse,
Să prindă viaţă-n colţul lui, mâhnit, ca o vedenie…
Moşule, în fiecare dăruit an, te-oi aştepta mereu,
Împletind coroane, din flori de gheaţă la fereastră…
Speranţa-ncerc să mi-o păstrez deşi, mi-e greu,
Dar, cine ştie ? Poate că totuşi bunul Dumnezeu,
Te va trimite dintre stele, din bolta nopţii-albastră…
Şi, crede-mă, m-oi bucura de dar, chiar de-i mărunt…
De mi-l aduci, voi socoti să-mi fie Sfântul Semn
Că, mi-ai primit scrisoarea, chiar de-s copil cărunt,
Încredere voi căpăta şi greutăţile-am să le-nfrunt,
Să-mi fii tu călăuz, pe calea vieţii mele, un îndemn !
OM – BRAD FRUMOS…
Bradule, măi brad frumos,
Ce-arătos erai-n pădure…
Cu crengi dalbe până jos,
Cât de falnic şi vânjos,
Pân’ să cad-acea secure…
Vârful ţi-ajungea prin nori
Şi-aveai steaua ta prin stele…
Te făcea să te-nfiori
Vântu-n joacă, să presori,
Promoroacă din crengi grele !
Vajnic, cum erai pe creastă,
A căzut Harul pe tine…
C-o secure, ca năpastă,
Ţi-a tăiat din trunchi, din coastă,
Când credeai că ţi-e mai bine…
Si, mi te-au adus în casă,
Ca să-mi meargă anul bine…
Oricât pun beteal-aleasă,
Globuri şi lumini, te-apasă,
Dar ţi-ascunzi durerea-n tine
Că, visezi sânul poienii,
Păsările să-ţi vină-n zbor…
Te-am-ncărcat cu ciudăţenii,
Atârnate-n sumedenii…
Simt cum te usuci de dor !
Bucurii un pic te-mbată,
Cât se joacă-n jur copii,
Dar, prea trec zilele-ndată…
Seva-ncepe să se zbată,
Îţi gem clipe-n agonii,
Că plecat-au Zile Sfinte…
Despuiat ca schilodenie…
Nici beteli şi nici veşminte,
Crengi sfărâmate ca oseminte
Părăsit pe-un plai, vedenie,
Unde nu se mai cuvântă…
Ooo, tu brad, odată falnic…
N-auzi vântul cum se avântă,
Nici privighetori cum cântă !
Ce efemer destin şi jalnic…
Cât de mult te simt şi eu,
Când mi-s braţele căzute…
C-al tău destin parcă-i şi-al meu,
Doar… că sper în Dumnezeu
Şi-n minuni neprevăzute…
—————————–
Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU
Atena, Grecia
6 decembrie, 2018