Lerui ler
Lerui ler, lerui ler
plânge Dumnezeu din cer
și de jalea tristei plângeri
plâng în juru-I sfinți și îngeri
că prea mult pe pământ
doar dureri și lacrimi sînt
și prea grea e agonia
robilor din România.
Lângă El, mult prea trist,
disperat suspină Crist
că-n zi de Crăciun îndură
de-a fi răstignit pe ură,
c-au murit în zadar
cei ce și-au făcut altar
din chiar ziua lui prea sfântă,
murind cu aripa frântă,
dar zâmbind fericiți
că de Domnul sunt iubiți.
Sună iar lerui ler,
dar e noapte și e ger,
revoluția-i o zdreanță
și nu e nicio speranță.
Nu-i nimic de făcut
spre-a scăpa de Belzebut
ce domnește mai departe
peste viață, peste moarte.
Ninge trist, ninge des
peste morți și eres
lacrimi calde și albe
cum sunt florile dalbe
și se-aud până-n zări
dureroase cântări
care cheamă în Țară
pe prea sfânta Fecioară.
Poate ea va putea
în sărut să ne bea
jalea cruntă și grea
și de chinul ce bântuie
pentru veci să ne mântuie.
Lerui ler, lerui ler,
prin nămeți și prin ger
s-au oprit cântând la porți
toți martirii noștri morți
și înalță spre cer
cel mai trist lerui ler,
cântecul cel mai amar
pentru moartea în zadar,
pentru cei ce mai pier,
lerui ler , lerui ler ! …
Lerui ler, lerui ler !! …
Lerui ler, lerui ler !!! …
1990
Așteptare
Prea multe conștiințe vinovate
se-ascund în loc să vină la altar
spre-a-și recunoaște grelele păcate
făcute-ntr-un sistem torționar.
Și noi și Creatorul de lumină
îi așteptăm pe-acești copii și frați
ca-n catedrala dragostei să vină,
cuprinși de remușcări, spre-a fi iertați.
Nu vrem să pedepsim nicio făptură.
Oricine poate fi pe veci iertat
dacă-n sfârșit se leapădă de ură
și recunoaște că e vinovat.
Durerea noastră nu vrea răzbunare
nici pentru cei rămași,nici pentru morți.
Cu sufletele pline de iertare
deschidem larg ale iubirii porți.
Dar vai de cei ce nu vor să priceapă
și ne aruncă dragostea în vânt,
căci nu o să îi spele nicio apă
și n-o să-i vrea în el niciun pământ !
1990
Prea…
Prea mulți bolovani ni se bagă pe gât,
prea suntem de mult un popor amărât,
prea mult am răbdat să trăim în urât,
prea multe sunt rănile care ne dor,
prea jos e mereu al speranțelor zbor,
prea mulți sunt cei care-au fost cozi de topor,
prea tristă e viața pe care-o trăim,
prea des resemnați acceptăm să murim,
prea mulți sunt cei care gândesc unanim,
prea tare cârmacii cu ură ne bat,
prea nu e nimic bun și adevărat,
prea mult înjugați la minciuni ne-am lăsat,
prea multă durere în suflete-am strâns,
prea des și-n surdină întruna am plâns,
pea mult s-a lăsat neamu-acesta constrâns,
prea mult și prea des,mult prea des și prea mult,
prea prunci, prea bătrâni și prea rar vreun adult,
prea-i liniște când ar fi bun un tumult !
1990
————————————–
Anatol COVALI
București