Triptic II
Ci vino, dulce Anã! Aş vrea ca-n al meu zid,
ce veşnic se dãrâmã, drept jertfã sã te-nchid
ca el sã nu mai crape,
iar tu sã fii aproape
mereu de dorul care te-a tot dorit avid.
Ofrandă-i totdeauna în tot ce nãzuim
ca-n mãreţia lumii ceva sã-nfãptuim,
iar jertfa prin iubire
nu are-asemuire,
când poartă-n ea scânteia mãreţului sublim.
Am pus în mânãstirea pe care o zidesc
tot ce-am avut în mine firesc şi nefiresc,
dar ea stând într-o rânã
întruna se dãrâmã
şi zidurile-i parcã sub temelii tot cresc.
Un înger, astã noapte, mi-a spus cã mi-e sortit
sã zac rãnit de moarte sub tot ce-am nãruit
dacã aceea care
îmi e lunã şi soare
nu-şi va zidi în mine al ei suflet iubit.
Dar pot sã cer ca zorii în negurã sã stea
chiar dacã din prea multã iubire ei ar vrea?
Cine-mi dã dreptul mie
sã pun ca temelie
eternitatea care te-a zămislit din ea ?
Şi totuşi stau de veghe şi-aştept nerãbdãtor
s-aud foşnind pe-aproape mirificul tãu zbor
şi plânsul tãu de milã,
cã àripi de şindrilã
voi îmbrãca la urmã spre-a deveni izvor.
————————————–
Anatol COVALI
București
6 martie 2019