Stau, Doamne, în genunchi
*
*
Stau, Doamne, în genunchi şi nu mă simt umil
în ruga ce-o înalţ cutremurat spre Tine
şi-aştept să mă dezmierzi ca pe-un iubit copil
şi să îmi faci, zâmbind ocrotitor, un bine.
*
*
Tu ştii cât te iubesc de mult, Părinte drag,
de-aceea ierţi mereu şi uiţi orice păcate
şi-al sufletului meu atât de şubred prag
îl treci ca să-mi aduci ospăţ de bunătate.
*
*
De nu Te-aş mai avea aş merge ca un orb
prin viaţa fără rost şi de-ntuneric plină,
căci nu aş mai putea cu patimă să sorb
în sufletul speriat superba Ta lumină.
*
*
Să nu mă laşi să cad în orice fel de hău.
Zâmbeşte-mi cât mai des, spre-a-mi face stea polară
din ochii tăi cei blânzi şi din surâsul Tău
ce sunt în iarna mea o tandră primăvară !
19 martie 2020
Câteva trepte
*
Mai am un singur vis în care ard intens.
Să nu trăiesc plângând că viaţa mi se curmă,
fiind măcar acum clocotitor şi dens
pentru-a putea să las în urma mea o urmă.
*
Dă-mi, Doamne, un imbold spre a rodi din plin,
să fiu ce nu am fost, dar ce-am dorit întruna,
pentru-a îmbogăţi acest meschin puţin
de care-adeseori am spus că mi-e totuna.
*
Vreau să ţâşnesc superb din acest trist regres
în care-am suferit ca într-o închisoare,
pe frunte să îmi pun cunună de succes,
trăind ce mi-a rămas ca pe o sărbătoare.
*
Şi-n miezu-acestui vis să lupt cu eul meu
obişnuit să stea tot timpul să aştepte
şi zi de zi să-nvăţ ce-nseamnă ca mereu
să urci spre ţelul tău măcar câteva trepte.
18 martie 2020
Par rece, însă ard
*
Par rece, însă ard asemeni unui rug
şi flăcările dor şi sunt mistuitoare.
Oricât încerc nu pot din ardere să fug
şi nu ştiu de-i blestem sau e purificare.
*
Şi-n timpu-acesta cânt pe al dureii nai
o doină-n care plâng besmetice vibraţii
şi se însufleţesc şi-ncep să prindă grai
ale iubirii mari, dar stinse constelaţii.
*
Atât cât mai e timp, în timp cioplesc statui
şi-ncerc să le învăţ să ardă ca şi mine,
chiar dacă niciun ins atent la mine nu-i
şi nu se văd căci sunt în jur numai ruine.
*
Nu-mi pasă că asud când totu-i în zadar !
Cât mai respir şi cât mai sunt în viaţă teafăr,
al poeziei cer cu patmă-am să-l ar
ca să dezgrop din el şi ultimul luceafăr.
17 martie 2020
M-am risipit mereu
*
M-am risipit mereu, dar nu regret nimic
din ce am dat în dar, sau am pierdut în viaţă
atâta vreme cât, în universu-mi mic
pot să mă bucur cât mai e şi dimineaţă.
*
Mă-ncânt privind vrăjit imaculaţii zori,
sorbindu-le-nsetat mirabila răcoare.
De tinereţea lor se-mbată ai mei pori
şi propriu-mi sfârşit un început îmi pare.
*
Nu pot pleca acum, mai am atâta rost,
mai e rod necules, ce-nfrigurat aşteaptă
să nu mai rătăcesc prin locuri unde-am fost
şi să prefac grăbit visul de-a fi în faptă.
*
Strâng spicele şi cânt un cântec nou mereu
şi simt că undeva, în mine sau pe-alături,
cu răsuflarea Sa de foc, chiar Dumnezeu,
zâmbind, topeşte blând şi vechi şi noi omături .
16 martie 2020
Pe pieptul strămoşilor
**
Disperat mă irosesc prin vreme
vrând degeaba să rămân întreg,
întristat c-aud cum soarta-mi geme
şi că viaţa mea n-o înţeleg.
**
Plec necontenit, cu traista spartă,
doar ca iar şi iar să mă întorc,
chiar dacă-s convins că-n noua soartă
tot acelaşi caier am să-l torc.
**
Ce mă cheamă oare, ce m-alungă
înainte de-a-mi afla un rost
în această părăsită strungă
unde-odată turmele mi-au fost?
**
Stau uimit şi-ncerc să cânt din fluier,
însă lemnul fermecat de ieri
nu mai scoate azi decât un şuier
n-auzit de nimeni nicăieri.
**
Şi din gânduri roase de tristeţe,
ca strămoşii mei să-ntreb mai pot:
Unde eşti frumoasă tinereţe
cu pădurea ta, de vis, cu tot?…
15 martie 2020
T I N E R E Ţ E
*
Tinereţe distilată
în potir spre a fi rouă.
Anii vin, te ning, te plouă,
tu rămâi imaculată.
*
Ce ai strâns, dai dintr-o dată
şi cu mâinile-amândouă,
mereu numai mană nouă,
cândva binecuvântată.
*
Ai vrut sufletu-mi să-ţi fie
adăpost şi-altar întruna.
Ţi-am dat pentru totdeauna
ce-ai dorit, cu bucurie.
*
Te-am păstrat ca temelie,
înfruntând din văgăuna
vieţii, viscole, furtuna
ce-au vrut ţelul să-mi sfâşie.
*
Tu eşti singura-mi avere
şi nu poţi să-mi fii răpită,
căci tot timpul eşti păzită
de a inimii putere.
*
Orice suferinţă piere
când te vede fericită
şi mereu îndrăgostită,
dornică de mângâiere.
*
Mă mai clatin, şovăi dacă
simt că anii-îmi dau bineţe,
mai alunec în tristeţe
când e-n gânduri promoroacă,
*
Dar tu-mi pui pe orice cracă
flori şi-mi mângâi cu tandreţe
viaţa care cu nobleţe
straie de speranţe-mbracă.
14 martie 2020
Căzând înveţi să urci
*
*
Căzând înveţi să urci, căci niciodată
n-ai să obţii ceva doar din urcuş,
chiar dacă din speranţa înstelată
mai iei câte o stea şi-o faci ţăruş.
*
*
Ca să poţi sta la sfat cu nemurirea
eşti obligat să mori din când în când,
dar în acel moment să nu-ţi pierzi firea
cu toate că oricând e prea curând.
*
*
Să-ţi fie prăbuşirea verticală
şi aripile-ntinse spre senin,
căci orice-ngenunchere e fatală
pentru-ntruparea noului destin.
*
*
Chiar dacă în urstă-ţi e cutremur
şi stâncile durerii te strivesc,
să nu se vadă-n ochii tăi un tremur
sau altceva ce poate fi lumesc.
*
*
Atunci vei trece dincolo de lume,
nerăbdător ca iar să te întorci,
sortit să împlineşti ceva anume
şi firul nesfârşirii să îl torci.
13 martie 2020
———————————–
Anatol COVALI
București
Martie 2020