Trufia cerşetorului
Am fost şi cerşetor căteodată,
dar n-am cerut nimic, nici din priviri,
în timp ce pe spinarea-ncovoiată
duceam un infinit de răstigniri.
Prin lume am umblat chiar şi în zdrenţe,
dar nimeni n-a văzut ce straniu-arăt,
căci printre-atât puhoi de existenţe
a mea n-a mers vreodată îndărăt.
Am vrut să nu-mi simt fruntea în ţărână
şi-ale minciunii palme pe obraz,
să pot rămâne limpede fântână
în loc să mă fălesc în chip de iaz,
Să nu roşesc în faţa conştiinţei
când ochii ei vor căuta febrili
în smârcurile-adânci ale fiinţei
pe ai trădării sumbri crocodili.
Stă înaintea voastră cel din urmă
şi ieri şi azi, mereu biruitor,
pentru că-n timp ce unii-au rămas turmă,
eu mă mândresc că-am fost şi cerşetor.
Zburam…
Zburam… şi deodată înfiorat am vrut
pe-un fulg de dor să-ncalec, să vin să te sărut,
dar fulgul s-a topit şi am căzut.
În locul prăbuşirii, când noaptea e senină,
când stelele sunt albe şi luna este plină,
se-arată un izvor cu unda lină.
Sunt lacrimile mele,
ce nu-ndrãznesc sã curgã decât sub clar de stele
nesuportând lumina în nopţile din ele.
De ai sã vii vreodatã la tainicul izvor,
sã-mi cânţi în şoaptã doina întâiului fior
ca din uitarea tristă sã pot sã mã cobor.
Dar sã nu bei dintr-însul. Priveşte-o clipã doar
cum stelele uimite în luciul lui tresar
şi cum sorbindu-ţi ochii, sub stânci de dor dispar.
Mai dã-mi o şansã
În candela speranţei ne ardem rând pe rând
neliniştile pline de-o tristã aşteptare,
cu gândurile ornic tãcerea mãsurând,
dumnezeind iubirea ce încã ne mai doare.
Şi dacã ochii-n noapte îi auzim cântând
e semn cã-n cuib de suflet învaţã cum sã zboare,
cu-azur brodat pe aripi, pãsãri de foc pãrând.
Visez ca timpu-acesta sã-ncremeneascã-n loc,
sã nemurim ciudata întoarcere în vreme
când sufletele noastre însãmânţeazã foc
din care cresc superbe şi albe crizanteme
la care pânã astãzi nu ne-am gândit deloc.
Şi pânã când n-ajunge târziu acest devreme
aş vrea ca-n bãtãtura iubirii sã mai joc.
De-am potoli odatã acest ciudat vârtej
ce-n sufletele noastre din când în când apare,
atunci când pasiunea devine un manej,
sunt sigur cã speranţa ar învãţa sã zboare.
Mai dã-mi o şansã, poate e ultimul prilej,
îngãduie iubirii ce nu a ajuns floare
ca-n clipa cea din urmã sã fie mãcar vrej.
——————————
Anatol COVALI
București
21 martie 2018