Anatol COVALI: Recunoştinţă

că tu de fapt ai fost esenţa vieţii mele,

că fără tine rătăceam în plin eres

necunoscând cerul iubirii plin de stele.

Ai fost din plin ce mi-am dorit, ce am visat

să mi se dea de către viaţa mea ciudată,

care adesea pe coclauri m-a purtat

şi a mai pus pe împlinire câte-o pată.

Acum trăiesc şi împăcat şi fericit

uitând c-a fost, din când în când, câte-o durere.

Port în privire numai zâmbetu-ţi iubit

trăind intens miraculoasa-ţi mângâiere.

Şi înţeleg că n-ai venit deloc târziu,

c-ai apărut la timp în chip de armonie,

că tot ce-am fost şi ce pe lume-am să mai fiu

se datorează mie însumi, dar şi ţie !