Lacrimile nu-s destule
Vă miraţi de-a mea tristeţe,
spuneţi că nu am dreptate,
c-am avut cândva de toate:
şi iubiri şi frumuseţe,
optimistă tinereţe,
când pe mări aveam fregate
şi-mpliniri nemăsurate
îmi dădeau zâmbind bineţe.
O, de-ar fi aşa! Dar nu e.
Toate sunt doar o părere.
Viaţa mea a fost durere,
nestatornică şi şuie,
un destin bătut în cuie,
ce putea fi adiere,
drum sau zbor spre-nalte sfere,
nu o biată cărăruie.
N-am făcut ce-am vrut în viaţă,
căci mi-au stat mulţi împotrivă
împingându-mă-n derivă
şi scuipându-mă în faţă.
Mi-au tăiat ca pe o aţă
fiecare perspectivă,
mi-au ţinut lumea captivă
într-o sumbră fortăreaţă.
Lacrimile nu-s destule
şi regretele-s puţine!
Mari incendii ard în mine
visele rămase nule,
în vreme ce minţi fudule
râd mereu, fără ruşine,
fericite c-o duc bine
şi că ele sunt sătule.
————————————–
Anatol COVALI
București
23 noiembrie, 2018