Dar acum…
Mă opresc privind mereu în urmă
şi revăd urcuşul meu bizar,
care chiar dacă-n curând se curmă
va sfârşi făcând din pisc altar.
A fost greu. Destinul n-a fost darnic.
Pe poteci mi-a pus abrupte stânci.
Deseori vedeam că e zadarnic
zbuciumul din luptele pe brânci.
Dar acum în urma mea sunt norii.
Ceru-ntreg e un azur imens.
Împlinirea îmi inundă porii
şi mă simt nucleu încins de sens.
Şipotele lacrimilor mele
au secat demult şi-n locul lor
îşi trimite undele spre stele
al iubirii răcoros izvor.
————————————–
Anatol COVALI
București
12 octombrie, 2018