Bacovianã
Tristeţea îmi strãpunge fiinţa cu sãgeţi
când toarnã plumb Bacovia în mine
şi-aud foşnind sicrie când ceru-mi gri devine,
iar igrasia-îmi plânge pe pereţi.
Sunt plin de nefireşti şi-adânci peceţi,
în suflet nu mai sunt decât ruine,
inima merge-n cârje urcând numai coline
pe care viaţa cerne ai spaimelor nãmeţi.
Din senectute nu mai pot sã sper
sã schimb în primãvarã al anilor mei ger.
Cânt pe vioara vremii o sonatã
în care orice sunet e-o lacrimã ce-n zbor
devine-un corb ca smoala ce din a mea eratã
îmi croncãne ciudatul Nevermor.
————————————–
Anatol COVALI
București