Tânguirea plopilor
Fântânile sunt vechi iar apele sălcii…
Pereţii, gardul, şura se ţin într-un toiag.
Uitat eşti cimitire, sculptat în lemn de fag,
În tine zac icoane de morţi cu nume vii.
În vale, lângă crucea ce nu-şi mai are nume
Se-nalţă plopul verde ce taie norii-n două…
Se-apleacă la pământ când bate vânt şi plouă,
Cu frunza tremurată, umbrar pe-un loc anume.
Mai ies bătrânii noaptea din cripte să ne vadă,
Cu mângâieri pe frunte visăm la tot ce-a fost,
De dragul lor ne umplem de râvnă şi de post
Privindu-i cum se duc, miros a vin şi pâine.
Îmbracă-te pădure cu straiele-ţi măiastre
În fiecare vară de toamnă-ţi fie sete…
Ne dă din primăvară renaşterea pecete
Şi iarna fă-te cuibul zăpezilor albastre.
Noi, ne vom umple-apusul din ciutura fântânii
Şi ne vom plânge morţii culcaţi în dosul stânii.
——————————–
Ana PODARU
1 mai 2019