Eu trag de lacrima ce vine, ea curge-ncet spre infinit.
Din ce fântâni nemuritoare izvorul rece s-a pornit?
Mă uit la frunza-ngâlbenită cum s-a desprins uşor din ram,
Fotografia înrămată în care tânăr domn eram.
Dar duse-au fost acele timpuri precum s-a dus spre țârmuri valul,
Spre raze dulci ce au apus privesc acum şi eu şi calul:
De unde vin? De nicăieri… Unde mă-ndrept? Aş vrea să ştiu.
Nici crengile nu se îndoaie pe rugul drumului pustiu.
Cobor din şa pe la răscruci şi-i dau câmpiei roib să pască,
Un dor de ducă-n gândul lui poate o clipă să nutrească,
Dar nu s-apleacă şi-i flămând, fără de mine nu s-ar duce
Şi-i fac un semn că mai rămân să-mi pun desaga-n vârf de cruce
Că tare-i grea… plină de rugi şi îndesată de durere.
El, calul, simte-al meu suspin, nu face-un pas şi milă cere.
De ce nu pleci?… întreb grăbit. Eşti liber, drumul se-ngustează!
Scutură coama-n semn de nu şi parcă plânge când nechează.
Aşa că-n drumul către vămi am mai rămas doar eu şi calul,
Prietenii s-au dus pe rând, dar port la brâul meu cavalul
Şi-am să le cânt… şi-am să le cânt până se schimbă ziua-n noapte,
Că scurt e timpul dintre noi şi doar o clipă ne desparte.
——————————–
Ana PODARU