În Ianuarie 2009, destul de brusc, ne-am hotărât să mergem pentru două săptămâni la Roma. Motivul principal era de a revedea pe prietenii Ștefan și Teresa. Pentru mine era a patra oară că mergeam la Roma, pentru Larissa a cincea oară.
Am ales luna Ianuarie din mai multe motive. În primul rând evitam Vara care, pentru mine, este cel mai antipatic anotimp. Apoi mergeam într-o vreme când în Roma sunt puțini turiști și,nu în ultimul rând,biletele de avion erau mai ieftine.
Larissa, ca de obicei, s-a ocupat de detaliile “genistice” și a luat bilete cu ruta, Detroit-Paris-Roma și apoi Roma-Amsterdam-Detroit.
Cu doar două zile înainte de plecare am asistat, practic fără putință de intervenție, la o bătălie titanică între câinele meu Brutus și un raccoon (ursuleț spălător). În ciuda aspectului lor cumva simpatic, racoonii sunt animale feroce. Sunt înzestrați cu dinți foarte ascuțiți și cu ghiare fioroase, lungi și încovoiate. Pe teritoriul “Vatra” în permanență erau două trei familii care bântuiau fără reținere. În mai multe rânduri Brutus a atacat asemenea trecători și de regulă am putut să întrerup luptele. Mai de fiecare dată Brutus se alegea cu zgârieturi. De dată această Brutus a încolțit un raccoon într-o fundătură și deci lupta a fost pe viață și moarte. Un raccoon este cam de dimensiunile unui câine de gabarit mediu dar are agilitatea unei feline. Brutus, amestec de pitt bull, avea avantajul unor ochi mici, pe care îi putea proteja și a unor fălci colosal de puternice. La început raccoon-ul s-a alcătuit în “minge”, rotund, cu toate cele patru gheare înainte. Brutus a reușit să îi “rupă” garda și apoi l-a apucat de ceafă cu dinții săi puternici. Treptat mușcătura a devenit tot mai strânsă și după circa zece minute raccoon-ul a murit. O lupta titanică!
Am plecat cu un avion de seară care, dimineața devreme a ajuns la Paris, pe sinistrul aeroport Charlles de Gaule”. Un aeroport foarte pretențios și colosal de complicat,parcă înadins făcut să rătăcească lumea. În plus, cu aroganță prostească și antipatică, personalul vorbește exclusiv franceza, iar la asta se adaugă și faptul că ceea ce prezentau drept cafea era o zeamă chioară. La coborârea din avion am văzut că am călătorit cu un preot al Episcopiei “Vatra”, Cătălin Mitescu. Nu știam că el venea la Paris, unde parohia locală românească era sub ascultarea Episcopiei “Vatra”, să negocieze transferarea ei către Patriarhia din București.
Am stat vreo două ore și apoi am avut legătura la Roma. Aeroportul Romei, ”Fiumicinno”, este relativ mic dar extrem de simpatic și personalul prevenitor. Ne-a așteptat Teresa și ne-a dus la gazdă unde aveam să dormim, ”Suore Benedettine di Santa Priscilla”. Aceste surori au în grijă un superb complex care cuprinde și Catacombele Sfintei Priscilla. Acolo am primit o camera cu baie și o mică bucătărie, pentru un preț mai mult decât modest, circa douăzeci de dolari pe noapte, pentru prețurile de găzduire din Roma aproape nimica, într-o clădire anexă numită “Forestiera”. Era pe Via Salaria lângă punctul unde se termină Via Nomentana. Dincolo de complex este un parc superb și foarte aproape este Basilica di Santa Constanza, o basilica din veacul al IV-lea care este învăluită în iederă milenară. Majoritatea timpului am stat însă în frumoasa locuința a Teresei și Ștefan și ne-am bucurat de splendida lor ospitalitate. Ei doi, acum maturi, îmi păreau la fel de frumoși că atunci când i-am cunoscut întâia dată cu peste patru decenii în urmă. Cei doi copii ai lor, Matteo și Alessandra, erau frumoși, prietenoși, inteligenți. Am văzut superba carte a lui Ștefan despre covoarele otomane de rugăciune din Transilvania. O carte având textul în patru limbi, cu superbe ilustrații și într-o formă grafică superlativa. Dincolo de informația documentată cartea este o adevărată lucrare de artă, obiect de colecție. Am văzut și traducerea în italiana, făcută de Teresa, fascinantei cărții ”Iubește acest pământ” de Ileana Vulpescu. O adevărată bucurie!
Am întâlnit și pe sora mai mică a Teresei, Julia, care arată direct prea bine…
Împreună cu Teresa și Ștefan am petrecut zile frumoase și calde. Într-o zi am fost împreună la Assisi și am văzut impresionanta capela unde este înmormântat Sfântul Francis. Pe drumul de întoarcere, aproape de Perugia, o mașină a accidentat ușor mașina lui Ștefan. Fără urmări în afară emoției.
În altă zi, Larissa și cu mine, am mers la Florența. Oraș mai mic dar cu o colosală personalitate și mereu aducând laudă lui Dante. În piață centrală, dominata de Basilica Santa Maria, erau sumedenie de țigani români cerșetori extrem de agresivi. Am avut schimburi verbale “pitorești” cu ei. Amuzant era modul în care dispăreau când își făceau apariția patrule de carabinieri; fugeau cu potârnichiile. Locuitorii din Florența, ”toscani”, deci urmași ai Etruscilor, îmi păreau ceva mai duri ca locuitorii Romei și mâncarea lor era spectaculoasă.
Apoi am colindat în Roma cam peste tot și cu insistență în Trastevere, care îmi pare că are cea mai mare personalitate din Roma. Desigur am fost de mai multe ori în Forum și la Carcera Mamertina. De acolo luăm un autobus la Vatican. În una dintre ocazii,un carabinier amabil, ne-a avertizat să avem grijă căci în autobus sunt hoți de buzunare Români(de fapt țigani). Am primit avertizarea cu destulă jenă.
În una dintre Duminici, dimineața, am fost cu Ștefan la Basilica San Paolo fuori le mura. O imensă basilica ridicată pe cella memoriae înălțată de creștini imdiat după martirizarea Sfântului Pavel. Basilica este gigantică și doar într-un colț un preot oficia messa pentru vreo douăzeci de oameni bătrâni. În rest era un gol deprimant și rece. Partea cea mai bună a acelei ieșiri a fost o oprirea la un magazin de delicatese unde Ștefan a comandat niște sendviciuri absolut minunate, compuse de el. În general Ștefan are marea calitate de a afla în orice loc ceea ce este interesant, frumos și bun. Astfel toți am fost la restaurantul Mari I Monti. Acolo, din nou, Ștefan a comandat feluri de mâncare diverse și fără egal și culmea, nici măcar peste măsură de scumpe. Preferințele lui culinare sunt spre vegetale, ciuperci, nuci și produse ale marii: pești, scoici și frutti di mare. Acel restaurant este foarte pitoresc și așezat într-o grădina care este în proprietatea aceleiași familii din veacu al XIV-lea. Acolo, la timpul sau, mânca și Garibaldi.
La Vatican,în gigantica San Pietro, erau doar turiști asiatici care,acolo unde le era îngăduit, în chip agasant fotografiau aproape fără întrerupere.
În cursul preumblărilor am văzut foarte mulți Români veniți la lucru. Mergeau în grupuri și mulți dintre ei dormeau pe culcușuri improvizate, practic sub cerul liber, în preajma Stazionne Termini (gara din Roma), prin parcuri, etc. Erau în grupuri, bărbați și femei, își încălzeau sau pregăteau mâncarea pe primusuri și majoritatea beau direct din “buteglione” (sticle de un litru și jumătate) de ‘vinno di tavola”, vinul cel mai ieftin. Era un spectacol deprimant.
Roma, sub forma structurilor arhitectonice era aceiași dar, ceva mă neliniștea și făcea deprimat.
Moneda ‘euro” mi se părea o insultă, nepotrivită locului, o intervenție străină și brutală. Prezența sumedeniei de țigani și afro-arabi îmi dădea senzația că orașul este sub asediu. Iar la asta se mai adăugau câteva lucruri care și ele îmi păreau agresiuni la identitatea orașului.
Peste tot erau afișe recomandând mâncarea “kosher”. Să vi la Roma și să mănânci mâncare “kosher”, personal, îmi pare lipsă de bun simt! Apoi, în Forum, ”Arcul lui Titus”, arcul care a celebrat biruința Romei în războaiele iudaice, era scos din circuitul de vizitare sub pretextul penibil că ar fi “nesigur”. Această carantinizare este de fapt în consecință logică acelei practici care de vreo două decenii mereu “purifică” textul “Războaielor Iudaice” ale lui Josephus Flavius. În permanentă se insinuează că istoria respectivă nu este tocmai exactă și mereu se spune că Iosephus era un “trădător”. Evident că acestea fac parte din încercarea de a modifica memoria într-o manieră care să acomodeze actualul triumfalism israelian. Oricum și aceste detalii îmi accentuau starea de neliniște deprimantă. Îmi părea că orsul este în pericol și este pe punctual de a capitula,mi se părea că duhul care face din Roma “cetatea eternal” este pe punctual de a pleca de acolo.
În această stare de spirit incertă am plecat spre Amsterdam cu mare întârziere. În Amsterdam era o mare furtună și avioanele nu puteau ateriza. Deci am plecat cu o întârziere de circa șapte ore. Abia pe la patru după amiază, în loc de noua dimineața, am decolat spre Amsterdam și zborul a durat mai mult decât era prevăzut, avionul s-a rotit în jurul Amsterdam-ului vreo zece minute până a primit aprobarea de aterizare. Odată aterizați am alergat către ieșirea de unde urma să decoleze legătura spre Detroit. Am ajuns în momentul în care ușa de îmbarcare se închidea, deci am pierdut zborul. A trebuit că vreme de două ceasuri să mergem și să așteptăm la birourile de transfer până ce, în final, am primit cărți de îmbarcare pe un zbor care urma să plece spre Detroit la ora zece și jumătate a doua zi. Am încercat să aflăm cameră la hotelul din incinta aeroportului Skiepool și în imediată apropiere, dar totul era ocupat. Ne-am resemnat și am petrecut noaptea în aeroport.
Treptat,treptat aeroportul se golea,toate magazinele,restaurantele și chioșcurile multicolore își închideau ușile. Personalul de zi pleca și în aeroport rămâneau cei care pierduseră zboruri, fauna nopții și personalul de curățenie. Luminile se stingeau și era o atmosfera stranie, ireală. Larissa a găsit loc în zona unde erau un soi de scaune mai mari care se puteau extinde și a rămas căutând unul și pentru mine. Până atunci m-am dus în sala alăturată și mă uităm în jur. Lângă mine erau un tânăr, cu aspect de derbedeu și o tânăra care nu ascundea că era acolo pentru “consum”, amândoi erau ceva sud-slavi. Nu departe era o sala”pentru copii”, cu jucării fixe. Acolo o stewardesa i-a îndrumat pe niște indo-pakistanezi cu copii mici, care s-au repezit în credința că vor fi și paturi. Mai mult, ei au intrat într-un soi de competiție agresivă cu alți conaționali ai lor pe tema,”cine a fost primul”. Am numit acea competiție, ”la bataglia dei tzingari”. Dar au fost total dezamăgiți văzând că nu era nici vorbă de paturi. Puțin mai târziu o franțuzoaică isterică s-a apucat să insulte pe altă stewardesa, care căuta să fie amabilă și era doar în trecere pe acolo, fără legătură cu zborul pierdut, deoarece nu putea să își spele copilul (și ea pierduse avionul și trebuia să treacă noaptea în aeroport). Se aștepta ca în urmă vociferărilor să fie acomodată într-un hotel, fără succes. După vreo oră Larissa mi-a spus că a aflat un scaun extensibil și pentru mine. M-am dus acolo, m-am acoperit cu parka pe care o aveam și am căutat să ațipesc. Nu cred că am reușit. Eram între somn și trezie și depresia și îngrijorarea pentru soarta Romei devenea chinuitoare, obsedantă, semi coșmar. Mă întrebăm cine ar putea să prevină capitularea Romei sau cine ar putea da semn că duhul care face din Roma “orașul etern” nu va pieri. Brusc am avut o iluminare și am știut cine: pisicile Romei.
Oricine a stat câtăva vreme în Roma a trebuit să observe mulțimea pisicilor. Pisicile din Roma alcătuiesc adevărate colonii, cu reguli interne, bazate pe vigoare și senioritate. Aceste colonii ocupă câte un teritoriu și acela, cel mai adesea, este în jurul unui monument istoric. Acel monument sau complex antic este în fapt în stăpânirea pisicilor, locuitorii săi permanenți. Pisicile nu sunt de fel domesticite, de fapt nici nu pot fi domesticite, sunt animale sălbatice și libere care se adaptează perfect condițiilor. Ele nu se atașează de oameni, se atașează de locuri. Spre deosebire de populația vagaboandă canină, care sunt semn de haos și pustiu, pisicile, prezența lor, este semn de continuitate și locuire permanenta. Acest lucru îl semnifică mulțimea pisicilor din Roma. Aceste pisici, puternice, libere, neînfrânte, sunt semn că duhul Romei este statornic și că “cetatea eterna”va dăinui”. Am avut un sentiment de ușurare, de iluminare și bucurie și cu acest sentiment m-am întors acasă.
—————————————
Alexandru NEMOIANU
Istoric
The Romanian American Heritage Center
Jackson, Michigan, USA
4 noiembrie, 2018