În 1996 toți trei (Larissa, Andrei și cu mine) am mers la începutul lui Iulie în Norvegia, Suedia și Olanda și apoi în România.
Vizita în cele trei țări nordice a fost relativ scurtă dar foarte folositoare.
Cel mai mult am stat în Oslo. Am stat într-o suburbie legată de “centru” printr-un tren rapid care venea și pleca din cinci în cinci minute,ziua și noaptea. Am închiriat un apartament cu două dormitoare și care avea acces la o foarte frumoasă grădină de unde se vedea marea. Zilele erau practic fără sfârșit iar nopțile durau două,trei ore (nopțile albe). Întreagă Peninsula Scandinavă este de o incredibilă curățenie.Locuitorii efectiv iubesc pământul și îl îngrijesc cu patimă. Atunci am aflat că norvegienii, suedezii și danezii vorbesc practic aceiași limba. Norvegienii sunt, cred, cei mai calzi dintre ei. Sunt prietenoși dar de fel insistenți. Lucrurile sunt toate foarte scumpe dar în același timp sistemul de asigurări sociale este desăvârșit. Am umblat în Oslo, în Bergen (unde am mers cu un mic vas marinăresc prin fiorduri. Ghidul era extreme de simpatic și povestea mereu. Rezultă că în majoritatea cazurilor era “dronk”, sau măcar bine băut.) Trenurile și sistemul feroviar sunt superbe și de o incredibilă, după experiență americană mai ales, exactitate. În clipa în care secundarul bate ora plecării trenul se pune în mișcare și în clipa în care secundarul bate ora sosirii el sosește în gara.) Am văzut muzeul Munch și muzeul folkloric, impresionant, și, la marginea înspăimântătorului, erau “corăbiile lungi”, vasele Vikingilor. Tot acolo era o bucovineancă vânzând ouă încondeiate cu mare succes. Stockholmul este un oraș cu aspect “imperial” și în adevăr femeile suedeze sunt foarte frumoase. (Lucrurile sunt foarte scumpe și această situație a fost foarte bine surprinsă de către un turist englez. Soția lui îi spunea, ”în cutare magazin sunt lucruri mai ieftine”. El îi răspunde “incorect, sunt mai puțin scumpe”.)
Amsterdamul este fascinant dar viața este periculoasă, nu sub aspectul brutalității, ci al faptului că efectiv un foarte mare număr de oameni trăiesc pe muchia periculoasă a abisului, narcotic, erotic, etc.
Oricum “nordicii” mi-au părut a fi cei mai civilizați dintre locuitorii pământului.
În 1997 am fost doar în România. În 1998, împreună cu Nana am fost în Austria. (Călătoria s-a nimerit foarte bine. Cu doar câteva zile înaintea plecării Traian Lascu și-a dat demisia din funcția de conducător al Centrului. Era vremea și o nouă epoca începea și pentru Centru și pentru cariera mea.)
Drumul în Austria a fost o adevărată sărbătoare pentru mine. Majoritatea vremii am stat în Viena (într-un hotel din imediată vecinătate a Schoenbrunn-ului). Orașul mi-a părut superb și imperial. În plus mereu mă loveam de locuri care într-un fel ori altul îmi aminteau de Taica (Colonelul K.u.KRomulus Boldea, bunicul meu matern). Monumentele Vienei erau prietenoase, erau sumedenie de cafenele și piețe prietenoase. Am fost mai în tot locul în Viena. Mâncarea era delicioasă. Dar cel mai mult m-a impresionat atmosfera (care mă făcea să mă gândesc la un spațiu banato-ardelean ideal). Pecetea germană era evidență dar era atât de evidență încât era toleranță și multietincitatea Vienei era dovadă că “imperiul” este încă viu. Viena nu este la fel de frumoasă ca Praga dar este mai inclusivă și cu toată siguranța, mult mai confortabilă cu identitatea ei și rolul ei suveran.
Anul 1999 a fost un an de încercare pentru noi.
În acel an Nana ar fi trebuit să primească “tenure”, permanentă, la Colegiu. Dar deoarece era un an de negociere a contractului între administrație și sindicatul profesorilor și probabil și ca expresie a xenofobismului care latent există activ în toate straturile societății americane, i-a fost amânat un an. Nu știam că este vorba doar de o amânare de un an și ne gândeam la ce ar fi putut fi mai rău, că Nana să își piarda serviciul. Nu s-a întâmplat asta dar în acel an am fost pe rând, întâi Nana, în Iulie și apoi eu, în Octombrie, doar în România. (În acel an mama mea a trecut pe numele meu pământurile strămoșești de la Borloveni, aproximativ douăzeci de hectare de fâneață, pășune, livadă, teren arabil plus cam tot atâta pădure). Fără valoare materială dar cu valoare emoțională și sentimentală).
În anul 2000 am fost împreună cu Nana în Spania, una din cele mai frumoase vacanțe pe care le-am avut.
Am plecat în cinci Iulie din Detroit și am zburat la Amsterdam și după câteva ceasuri la Madrid. Până către Spania am dormit dar, după ce am trecut Pirineii m-am trezit și am văzut de sus frumosul pământ roșu al Spaniei. Aeroportul din Madrid era impresionant de curat și prietenos, așa cum sunt și Spaniolii. De la aeroport am mers la hotelul unde aveam rezervație.
Era un hotel bizar așezat într-o clădire veche, frumoasă dar care în interior era dărăpănată și cu atmosfera blocurilor bucureștene “vechi” (“Scala”, “Leonida”,etc.). Hotelul, ”Fontela” era așezat pe un singur etaj. Camera “noastră” era mare și foarte curată, cu o baie mare, de modă veche, și cu balcon. (De la acel balcon Larissa a urmărit scena comico-tragică a unui bătrânel elegant care, voind să urineze a sfârșit prin a o face în pantaloni și apoi, într-o încercare disperată și sortită eșecului de a salva aparențele, a încercat să se acopere, de la brâu în jos într-un ziar.) Hotelul era extrem de central, cam trei sute de metrii de Porta del Sol, și surprinzător de ieftin,cam 40 de dolari pe noapte. Proprietarul era un om calm și care vorbea bine englezește (lucru rar în Madrid). Când am ajuns efectiv ne-am prăvălit în somn, era o formă de leșin și am dormit adânc cam trei ore. Ne-am trezit foarte inviorați și am pornit pe străzile Madridului. Era cald dar o căldură uscată,simpatică. Din prima clipă am fost fermecat de atmosfera Madridului și de oameni. Erau străzi curate dar vii și oamenii erau uluitor de prietenoși dar în egală măsură discreți. Spaniolii sunt, cred, oamenii cei mai autentic aristocrați. În plus nu au nimic de “muzeu”. Sunt obișnuiți în înfățișare și vag dolofani, sunt oameni cărora le place să mănânce. De acest lucru m-am convins când am avut prima masa, spre ora șase, la unul dintre “Museo de Jamon”(Muzeul Suncii).
Restaurantul era frumos și cu aspect solid. Mesele erau curate și simple. Varietatea de produse din porc, mai ales cârnați și șunci, era efectiv uluitoare (existau și șunci condimentate cu lămâie). Am comandat o porție mare de șuncă și cârnați iar Larissa a comandat pești. Porțile erau efectiv gigantice (ulterior am comandat mereu o singură porție căci era prea deajuns pentru un om). Înainte de felul principal pe masă se punea o gustare compusă din roșii, ardei, măsline, de mai multe feluri, câteva feluri de brânză și ulei de măsline condimentat,împreună cu pâine proaspătă. Vinul (amestecat cu fructe) se aducea în vase de pământ și era la discreție și era inclus în cost.
După masă am umblat prin Madrid și am ajuns și în superba Piazza Mayor. O piață enormă încadrată de clădiri de secol XVI-XVII cu sumedenie de restaurante și magazine. După ora opt seara madrilenii începeau să iasă pe străzi si sa mănânce cina. Activitatea era vie și se prelungea până spre dimineață. La ora două și trei din noapte puteau fi văzuți copii jucându-se liniștiți în preajma părinților lor. Nopțile în Madrid erau foarte răcoroase, temperatura cobora la 14-15 grade Celsius. În Piazza Mayor am văzut un grup de țigani locali care cântau flamencos. Lângă ei era un tânăr American, evident un drogat vagabond, total beat. Încerca să facă un soi de dans pe tonul ghitarei dar mereu se prăbușea și apoi se ridica în picioare cu un zâmbet tâmp.
A două zi ne-am sculat dimineață devreme și am coborât la cafeneaua (de fapt una dintre nenumăratele cafenele) de lângă hotel unde am băut suc proaspăt de portocale, cafea expresso și am mâncat superbe sandviciuri cu șuncă (un soi de “prosciutto” fără egal).
În aceiași zi am mers cu un autobuz la Palatul Regal din Madrid, Escorial, Valle de los Caidos si Toledo.
Ghidul era un bătrânel pedant și care vorbea cu afect engleza. Sentimentele lui erau fățiș de “drepta” sau încă mai probabil”criptofranchiste”. Țara este nespus de frumoasă și alternanța dintre roșul pământului și verdele pâlcurilor de măslini este emoționantă. Îmi amintesc de apartamentul lui Filip al II-lea (dormitorul avea o fereastră către capela palatului și tot în dormitor era o pictură a unui pelican uriaș.) La Toledo am vizitat uriașa catedrala și muzeul ei. Acolo am văzut originalul tabloului pe care îl iubesc mai mult, El Greco, ”Lacrimile Sfântului Petru”. La prânz am mâncat într-un han. A fost un prânz gigantic cu purcel prăjit și miel la tavă. Am stat la masă cu un grup de argentinieni și germani din Mexic. În timpul mesei a cântat “tuna” madrilenă. Seara am fost în Piazza Mayor și străzile din jur. În timpul cinei am văzut la televizor o “corrida”. Unul dintre toreadori era extraordinar de curajos și elegant și modul în care lupta, făcea ca spectacolul să nu aibă nici o urmă de cruzime. A două zi am mers într-o excursie similară la Segovia și Avila.
În următoarea zi, era Duminecă, am mers la o biserica din apropiere și am stat la Liturghie. Biserica era plină și, fiind o biserica de “cartier”, plină cu oameni obișnuiți, îmbrăcați în haine de sărbătoare. Religiozitatea spaniolă mi s-a părut sinceră și evidență.Într-un anume fel îmi pare că Spanilolii sunt pentru Romano-Catolici ceea ce sunt Ruși pentru Ortodocși. Apoi am mers la “Talciocul”local,”Rostro”.
Era sumedenie de oameni, tarabe cu cele mai năstrușnice produse și o atmosfera relaxată de iaramaroc. Am prânzit la o cârciumă locală și din nou prânzul a fost gigantic. (Eu am avut un picior de miel și Larissa, că de obicei, pește.) Seară în Piazza Mayor a fost un mare festival folkloric din întreagă Spanie. În chip inconștient nici măcar nu am luat în seama paza militara strașnica din jur. (Împotriva atentatelor făcute de basci). Atmosfera era veselă și mai mult ne-au plăcut dansatorii din Galicia (și în special un dans al “berii” în care excela un grascior viforos). A două zi, ultima a statului în Spania, am fost la Aranjuez.
Am mers cu un tren care făcea circa treizeci de minute. Era Luni și toate “muzeele”erau închise. Pe de altă parte nu erau decât puțini turiști. Palatul de “Vara” era întins și înconjurat de o superbă grădina. Nu departe era un mic parc unde, în față unei bănci unde obișnuia să șadă Rodrigo, pe caldarâm, erau notele temei principale din “Concierto de Aranjuez”.
Orașul era mic,liniștit și cu o piață enormă. Acolo am poposit în față standurilor cu iepuri și a celor pentru vânzarea uleiului de măsline (o enormă varietate). Am plecat cu destulă părere de rău de acolo și cumva am înțeles mai bine prima fraza din piesa „Don Carlos(Fried.Schiller)”, „die schoenen Tage in Aranjuez, sind nun zu ende”. A doua zi am plecat spre România.
În Iulie 2001, tot împreună cu Larissa, am fost la Roma. Motivul principal a fost să îi revedem pe Teresa, Ștefan și copii lor. A fost o vreme binecuvântată de pace și regăsire. Am stat mai tot timpul în Roma unde am văzut basilica din veacurile ÎI-III, castelul Șanț Angello, cartierul Trastevere și sumedenie de locuri minunate. Era a două întâlnire cu Roma și am rămas din nou cald încurajat de demnitatea și siguranță ei îngropate în aproape trei mii de ani de istorie neîntreruptă.
Drumețiile de care am pomenit m-au făcut să văd că lumea nu este peste măsură de mare și că deosebirile care există nu o fragmentează ci o unesc în frumusețe. În plus am mai înțeles ceva.
La capătul oricărei călătorii, cu voia lui Dumnezeu, revenim acasă și aceasta este partea cea mai frumoasă a călătoriei. Indiferent cat de mult și cât de departe am călători lucrurile esențiale și care au importanță le învățăm acasă sau nu le învățăm de loc. Cam tot atunci am decis ca în viitor să rezum călătoriile la vizitele în România care, oricum, sunt și cele mai costisitoare pentru noi, la vizitarea unor prieteni și eventuale scurte drumuri în spațiul central European.
—————————————
Alexandru NEMOIANU
Istoric
The Romanian American Heritage Center
Jackson, Michigan, USA
2 noiembrie, 2018