Dealurile care înconjoară Borloveniul și apoi cresc, din vârf, în vârf, spre munte, aceste dealuri, la răsărit, nord și apus sunt: “Cracul Bolgii (Boldea), chiar în spatele casei bunicilor mei și în bună măsură în proprietatea acelei case, apoi dealurile Bujorul și Dâlma, tăiate abrupt de Nera, și apoi spre apus “Coasta Patasului”. Acest nume, evident, a fost dat în urma faptului că acel deal, repet, peste Nera și în afara hotarului Borloveniului, este parte din hotarul satului vecin, Patasul.
Borloveniul și Patasul sunt separate de un pod aruncat peste Nera, ”podul ăl mare”. Este un fapt că cele două sate au fost așezate în actuala lor vatră din dispoziția autorităților austriece destul de târziu, cam la jumătatea veacului al XVIII-lea. Până atunci comunitățile celor două sate viețuiau în crânguri pe dealurile submontane din jur. Între cele două sate există până în ziua de azi deosebiri de comportament și chiar de grai. Patasenii vorbesc mai repede și cu “pi”. Oricum cele două sate au personalitate distinctă.
Cred că în fiecare an, al vacanțelor de la Borloveni, făceam măcar un drum până în vârful Coastei Patasului. De acolo, cele două sate se vedeau că în palmă și încă mai departe, pe valea Nerei, până spre Prilipeti.
Pentru a ajunge pe “Coasta Patasului, la ieșirea din casă, apucam spre stânga și apoi, imediat, spre dreapta, pe drumul care cobora, pe lângă casa de rugăciune a “pocăiților”, până la piatul principal al satului și la “podul al mare”. După trecerea podului, eram, tehnic, în Patas. Dar drumul pe care îl apucam cotea scurt spre dreapta, astfel că nu întâlneam decât una sau două case din Patas. În locul unde era “podul al mare” era un vad unde femeile din sat aduceau rufele la limpezit. Rufele, care fuseseră fierte în leșie, erau aduse în coșuri mari și apoi, pe rând, limpezite în râu și izbite cu maiuri mari. Era o tehnică specială și un ritm special al lovirii cu maiul. Dacă nu îl știau și loveau cu maiul anapoda, puteau rupe rufele. Era un spectacol vesel căci, între izbiturile de mai, femeile vorbeau, cu voce tare ca să acopere vuietul râului și larma făcută de maiuri, și schimbau știri. Dar pe acel drum umblam nu doar când eram în preumblare, dar și cu scopuri utilitare.
Pe același drum o însoțeam pe Farsa la moară, unde casa Boldea își avea “rând”. Morile din hotarul Borloveniului erau dintre cele mai rudimentare, cu roată orizontală pusă în mișcare de căderea directă a apei, apă mânată printr-un jgheab abrupt alimentat de o ierugă “ruptă” din râu. Făina rezultată era neagră, integrală și trebuia dată prin sită. Chiar și așa pâinea rezultată era foarte neagră, dar extrem de gustoasă. Făina de cucuruz rezultată era mai “aspră” dar “coleșa” (mămăligă) rezultată avea un gust deosebit. Moara de care vorbeam, fiind pe partea Patasului, se numea moara “gea parte” (de partea cealaltă). În hotar cu moara sau, mai exact, în sus de poteca ce ducea la moară, era o frumoasă grădină, cu vegetație abundentă, dată fiind vecinătatea râului, care aparținea preotului din Borloveni, Alimpie Aldescu. De multe ori, când mergeam la moară sau în preumblare spre vârful “coastei Patasului”, îl întâlneam pe părintele Aldescu venit să lucreze în grădină, unde avea meri frumoși și vegetale și unde își ținea și porcii. Întotdeauna îl salutam și schimbam câteva vorbe iar, atunci când eram cu Taica (Col.i.r.,K.u.K,Romulus Boldea) discuția era ceva mai lungă,iar cei care îl însoțeam, evident, tăceam politicos, vorbind strict ce eram întrebați.
Părintele Aldescu venise foarte tânăr în Borloveni, la sfârșitul anilor treizeci ai veacului XX, și era originar din Bozovici.
El absolvise Seminarul Teologic din Caransebeș. Căsătorit foarte tânăr a avut o fată, Pia, dar preoteasa i-a murit foarte tânără. Părintele a trecut repede în “custodia” unei învățătoare locale, considerabil mai în vârstă și cu ceva avere. Apoi, după moartea acesteia, a trăit în concubinaj și apoi s-a recăsătorit (cred că primise o dispensa în acest sens) cu Oara Stoltz, dintr-o familie de comercianți din Patas. (De la ea am împrumutat și am citit colecția completă a serialului” Aventurile echipajului și submarinului Dox”). Părintele mai avusese anume activități filanderice. Desigur acestea au fost slăbiciuni omenești, pe care satul ne le-a “aplaudat”, dar nici nu a aflat de bine să acționeze drastic împotriva lor. Oamenii din Borloveni au fost și au rămas toleranți și înțelept îngăduitori față cu anume slăbiciuni omenești. Fapt este că părintele avea anume probleme sufletești pe care, pentru o vreme, a încercat să le înece în alcool. Dar s-a debarasat de acest obicei rău. În tinerețe părintele a avut sentimente naționale și creștine înfocate și a simpatizat cu mișcarea legionară. A avut de suferit și a trecut prin anchete dure și printr-o scurtă detenție în lagăre comuniste. Cultura lui teologică era redusă și nici nu a făcut mult ca ea să crească, dar toate aceste slăbiciuni și limite omenești erau compensate de câteva lucruri esențiale.
Părintele Aldescu era un om foarte modest, își făcea slujbele cu mare strictețe, iar serviciile sale erau întotdeauna calde și simțite. Cred că vremea în care liturghisea era singura în care părintele Aldescu era fericit. Părintele era conștient de slăbiciunile și căderile lui omenești, dar ele nu l-au făcut nici rău și nici cinic, l-au făcut smerit.
Drumul spre vârful “coastei Patasului” continua și nu departe era intrarea în gospodăria ‘piemilor’. ”Piemi” era varianta locală pentru “bohemen”, oameni din Boemia dar, prin extensie era dată această numire tuturor celor originari din spațiul ceho-slovac.
Casa fusese așezată de către “piemul ăl bătrân”, în realitate un slovac din Sumita, cu numele de familie Herman. El avusese o moară în Putna și plănuia să facă o moară cu “valțuri”, cu site, capabilă să facă făină albă. Moara era plănuită să deservească nu doar Borloveniul și Patasul ci aproape toată țara Almăjului. Bătrânul “piem” tăiase o ierugă mare, cu debit constant și puternic, adusese echipament, din Germania, și ridicase clădirea, care urmă să fie moară, dar și locuință. Ridicase și acareturi decente, grajd, cocină, etc. Instalarea comunismului și tot cortegiul sau de ticăloșii, a pus capăt planurilor “bătrânului piem”. Oricum bătrânul Herman a rămas pe loc și a devenit cel mai priceput meșter din zonă. Făcea cam de toate, de la fierărie la tapițerie și la tăiat și aranjat porci. Era foarte cinstit și conștiincios. În vremea Primului Război Mondial fusese rănit și își târa un picior. Fata lui, Anesia, s-a măritat cu un șvab, Anton Ruszicka, mai bine cunoscut sub numele de Toni. La rândul lui un om cumsecade și foarte priceput dar dominat la toate modurile de focoasa sa soție. Au avut doi copii. O fată, Gretchen,cunoscută în jur drept “Crieta”, și un băiat Rudlof, cunoscut ca Ruddi. Gretchen s-a măritat cu un învățător slovac din zona Aradului, Fabri, care a fost învățător în Borloveni. Era un om cumsecade, cam naiv și nu foarte perspicace. La rândul lui era dominat și incornorat copios de către Gretchen. La fel ca și mama ei, Anisia, cele două, femei foarte frumoase, aveau un temperament peste măsură de focos, nu aveau prejudecăți și nu își stăpâneau înclinațiile. Fabri a suportat stoic această stare și a căutat să își înece frustrările în “răchia” locală. Oamenii îl înțelegeau și îl acceptau, uneori chiar căutând să îl consoleze pentru mariajul lui, efectiv, foarte deschis. Prin anii 60 ai veacului XX, ieruga a fost mărită și a pus în mișcare o turbina care producea curent electric în Borloveni și Patas. Instalația, rudimentara și foarte aproximativ eficace a fost în grija lui Toni. Câțiva ani mai târziu cele două sate au fost racordate la rețeaua centrala.
Gospodăria “piemilor” era bine rânduită și acolo se află și un “trior”, mașină de vânturat grâul, la care am fost de multe ori. Încărcăm sacii de grâu într-un “căruț” solid, cu patru roți și încăpător, și astfel transportam grâul la “trior” unde îl vânturam. Pentru folosirea “triorului”, ”piemii” percepeau o taxa modestă. Erau oameni prietenoși și deschiși, iar Anesia era deosebit de vorbăreață și amuzantă. Avea numeroase povești și de la ea am auzit povestite istorii cu “muroni” (strigoi) care multă vreme m-au înspăimântat. Tot acolo am aflat că un soi de coș care se poartă pe spate, ”bremptta”, era un împrumut luat de Almăjeni de la slovaci. După casa “piemilor”, drumul continua, devenind în fapt potecă aproximativă, în marginea ierugii săpate de bătrânul Herman în anii patruzeci ai veacului XX. Ieruga își începea alimentarea în “Balta Neagră”, care era un soi de lac de acumulare al ei. “Balta Neagră’ era un lin de apă al Nerei, adânc și dominat de stânci spectaculoase. Apa avea acolo, din cauza adâncimii, reflexe negricioase, de unde numele locului. În acel loc mergeam întotdeauna la scăldat și înotat și acolo am învățat să înot. Cam la o sută de metrii în sus de “Balta Neagră” spre stânga, se făcea o potecă foarte aproximativă, care urca în pantă dură spre vârful “Cooastei Patasului”. Poteca urca prin pădure de gorun și fag și stânci abrupt. Acolo, într-un an, când Pilu l-a adus la Borloveni pe prietenul lui Șerban Bobulescu, am realizat cât de frumos și spectaculos era locul. Urcând, Șerban a spus la un moment dat, ’este mai frumos ca în Bucegi”. Pentru mine, care aveam șase sau șapte ani, Bucegi era o numire geografică abstractă, dar, oricum, am fost foarte mândru auzind acel lucru. Apoi poteca se pierdea în pantă tot mai lină până ajungeam în vârf, în pășunea alpină. Priveliștea era efectiv grandioasă. Valea Nerei se vedea șerpuind între stânci până ce se lărgea în luncă, satele Borloveni și Patas se vedeau ca în palmă și în amănunt, de la balconul casei Boldea, cei rămași acasă, întotdeauna ne făceau semen cu ștergare albe și totul era curat, senin, etern, ținând de o ordine veșnică și bună. Coama dealului mergea apoi, din urcuș în urcuș spre munte. Urmau păduri tot mai dese și mai neatinse în care mișunau jivine mari și mici, de la veverițe, vulpi și jderi, la lupi, cerbi și mistreți și în final urși. În Toamna lui 1982, în Octombrie, câteva Săptămâni înainte de plecarea și reașezarea mea în USA, am făcut parte dintr-o partidă de vânătoare acolo sau, mai exact, de braconaj.
Tatăl meu a aranjat această partida cu bunăvoința unui inginer silvic local, inginerul Eva.
Dimineața, în jur de patru, ne-am adunat în casa unui “codrean” (pădurar) local, Pavel Ruseti. Eram un prieten din București, avocatul Radu Strâmbeanu, un prieten al lui medic în Timișoara, inginerul silvic Eva și doi vânători din Borloveni, unul din ei Zaria Moț. Aduseseră și doi copoi care erau extrem de agitați și stârniți. Am avut o gustare, ouă cu slănină și brânză și câteva gâturi de “răchie” și am pornit la drum, când afară era încă întuneric. Am urcat până am ajuns în vârful “Coastei Patasului” și apoi am continuat să mergem circa un ceas, până ce am ajuns adânc în pădure și se luminase de ziua. Vânătorii, în total patru puști, s-au așezat într-o “țiitoare”, trecătoare obligatorie, în capătul unei răpi adânci, iar codreanul Pavel Ruseti și cu mine am luat copoii de zgardă și am coborât în vale. De fapt Pavel Ruset a condus drumul, ocolind râpa și și ieșind la gura ei dimpotrivă. Acolo am dat drumul copoilor și am început să facem larmă. Câteva minute mai târziu am auzit trei sau patru împușcături. Am așteptat câteva minute și ‘curând’ au apărut vânătorii aducând “prada”: o scroafă mare și un godac. Am coborât la malul râului și animalele au fost eviscerate și, împreună cu doctoral, m-am întors la Borloveni după mașina acestuia din urmă. Cei rămași au așteptat fumând, schimbând glume și sorbind gâturi de răchie. Ne-am întors, am încărcat “prada” și am revenit în sat. Aici pădurarii au tranșat carnea, au împărățit-o în șapte grămezi (numărul participanților la vânătoare) și apoi au aruncat sorți, care grămadă să revină fiecărui participant. În tot acest răstimp au fost trecute, din mână în mână, sticle de răchie. Oricum, la gata, eram toți veseli și încă mai mult!
De coborât, o făceam prin spatele “Coastei Patasului, pe o potecă mult mai lină, care se sfârșea într-un drum ce se continua într-o uliță marginală a Patasului. Era o zonă care se înșira în lungul “Pataselului”, un mic afluent al Nerei. Erau acolo multe sălcii pletoase, rațe, gâște și o atmosfera pașnică și reconfortantă. Acel drum sfârșea în drumul principal al Patasului. De fapt, drumul ducea, într-o direcție la Bozovici și în cealaltă, pe care o urmam, sfârșea în Borloveni. Patasul, spre deosebire de Borloveni, era un sat lung, înșirat în lungul drumului. Treceam pe lângă casele unor buni cunoscuți. Prima era a părintelui Vasile Popovici și a fiului sau Dl.Învățător Vasilică Popovici și soției sale, Doamna Lina, toți fini ai casei Boldea. Atât părintele cât și fiul sau erau vestiți pescari și de la ei a învățat meșteșugul unditului fratele meu Romi. Într-un an, Vasilică Popovici m-a tratat cu ceva fără egal: păstrăv de munte afumat. Lângă casa lor era cea a fratelui părintelui, Binu Popovici. El ținuse ani de zile dugheana din Patas. Nu departe era și casa lui Zaria Pufnea și a frumoasei sale neveste, Ana. Ei doi țineau atunci “bufetul” din Patas care era punct de întâlnire pentru petrecăreții din cele două sate. Zaria era om foarte vesel și glumeț și avea o foarte vagă “impiedecare”(gângăveală) care îi dădea un farmec aparte. Una dintre ultimele case, înainte de a ajunge la “podul al mare”, era casa Becia. Cu Gheorghe Becia tatăl meu era prieten, așa cum am fost și eu cu feciorul lui, Pavel.După trecerea podului, în câteva minute, eram acasă unde ne aștepta prânzul.
—————————————
Alexandru NEMOIANU
Istoric
The Romanian American Heritage Center
Jackson, Michigan, USA
15 noiembrie, 2018