Bunica era cea care cobora când n-o vedeam din poza înrămată pe peretele camerei celei mari și bune.
Își lăsa aproape costumul; cămașa albă cu mâneci lungi, ilic și fustă negră din catifea și se apuca de treabă, parcă mutând unele lucruri din casă să știm cum să le așezăm să le potrivim în așa fel să ne bucurăm și noi și ea când se îmbrăca și se întorcea în rama care o odihnea de zeci de ani, decând plecase din starea ei de femeie frumoasă, cuminte și înstărită, fiind fiica primarului din Broscari, pe care bunicul meu o pețise și o primise ca dar de viață. Plecase în lumini plânsă că-și lasă în urmă șase copii să se crească unii pe alții dar și în grija bunicului care era mai mult cu munca pământului.
Se uită în jur și pornește repede pe drumul știut, începând cu bucătăria , ridică șervetul cusut de ea când era însărcinată cu Ioana, îl atinse ,închise ochii și parcă rugându-se începu să-i curga lacrimi mari, dese pe față , pe care nu le mai ștergea… Se uită să vădă ce-am mâncat aseară și un zâmbet discret îi aparu în colțul gurii, zărind doar niște resturi de carne scoasă din cantă , niște oase ce le țineam pentru dimineață când o vedeam pe Molda, cățelușa fericită ce dormea pe prag de dragul nostru. Puse ștergarul încet la loc, și se apropie de dulapul unde-și ținea ea vasele.Același ,cu mânerele umbrite, îl deschise și un miros stătut îi veni în față pe care-l știa decând ea aducea străchinile , lingurile ,le așeza în dreptul fiecăruia la masă . Se ridică încet, și se apropie de masa rotundă care stătea un pic întro parte. O prinse , mișcă și -i potirvi bine , bine picioarele bătrâne , din lemnul atât de cunoscut…
Se apropie de geamul acoperit de perdele țesute de mâna ei ,decând era fată , înainte de măritat, când își cosea tot ce avea nevoie în zestrea ce-o urmase în casa căsătoriei .
Se uită în sus, pe rândurile cusute și auzi în timpul învechit;
-Ană, Ană, Ană ! Era strigată de bunicul meu ,scoase capul doar printre drugii grei de fier ce despărțeau geamul de restul camerei și-l văzu venind de la arie cu fața plină de sudoare, hainele predate soarelui care i le decolorase.
Se apăsă instinctiv pe inimă, rămase așa.. o vreme și se întoarse brusc ,parcă ar fi vrut să zboare, ajungă la fetița ce plângea aproape stins în copaie.
Era Fineta cu ea , cu Ioana, fata cea mare care-i semăna ca o Ană mai mică…. Se aplecă dureros întro parte ,să-și legene imaginar copila , s-o mângâie pe Fineta căreia-i lăsase toate greutățile decând căzuse la pat cu oftat și suflu greu…
-Mamă, mamă!
Da Ionică, Dorine!
-Venirăm de la școală!
Venirăți mamă dar eu nu mai sunt… și iar plânge cu sughiț si nu se poate opri.
Se aud foșnete în casă parcă se sperie și-l recunoaște pe bunicul meu , care se trezise , făcea cruci mari pe piept și cerea paza bună a Domnului când zgâlțâia tare de uși să le încerce iar din buzunar se auzea un zornăit de chei…multe, multe.
Le cunoștea pe toate.
Cele mai vechi erau de la casa mică unde era o cameră cu pământ pe jos, un pat de odihnă de după amiază,un scaun , masa , bicele uitate după ușă.
În perete era o altă cameră mare, a butoaielor, buțiilor vase mari care duhneau a comină în orice perioadă a anului .
Se simțea un gust și miros puternic de scârcior de strugure și semințele care iarna erau puse pe foc, făcând splendoarea artificiilor naturale.
Acolo erau; mașina de stors struguri, cepurile , cioacele care băteau în lovituri scurte și puternice dopurile în slăvină.
Era ca o sală a timpurilor vechi, vechi această cameră cu cărămidă pe jos care ținea rece și rezista greutății butoaielor.
…Câte ture am mai făcut pe marginea butiei cele mari când nu mă vedea nimeni!
Când mă ridicam cam amețită de lângă butoiașul pe care-l știam manevra, băgam tâlvul și beam ”cu teamă decând mă ridicasem amețită de nu mai știam unde e ușa…
OOOoof!
Numai Dumenzeu m-a ținut și atunci de mână când alergam inconștient pe marginea butiei întrecându-mă. Doar centimetri greșiți pe rama butiei m-ar fi aruncat în burtoasa de vreo 300 kg plină cu tescovină, făcându-mă înger păzitor de struguri storși…
Se întoarce, mângâie ușa dinspre holul lung, îi era dor să-și țină mâna pe profilurile care-i dădeau frumusețe aparte. Era din lotul lucrurilor ce făceau casa întreagă pe care bunicul și-o comandase, făcuse cu maistorii sârbi , veniți la plaț să-i facă așa cum și-a dorit-o dar plătiți în galbeni;Cu scară înaltă cu fața înspre poarta mare, geamuri colorate de jur împrejurul holului mic de la intrare ,cu lemn decupat în forme geometrice ,locaș pentru marele felinar, care dormea ziua și seara se lăsa mângâiat și parcă vorbea cu bunicul care-i promitea că-i șterge sticla .
Începea să lumineze dându-ne o stare a bucuriei strigându-ne și alergând de parcă fusesem despărțite pe întuneric.
Pornește spre camera mare, acolo unde și acum mai sunt lucruri venite cu zestrea adusă la nunta lor.
Ligheanul cu flori, cana mare și prosopul plușat înflorat cu același model .
Și-l atinge de față și lacrimi îi curg din nou…
Se întoarce brusc și se oprește în dreptul pozelor făcute lângă bunicul.Ei doi îmbrăcați frumos. El pe scaun cu costum de stofă ,cu vestă și haină cu guler de astrahan, privirea omului avut și mulțumit care-și exprima starea și rangul social. Ea, mama Ana , frumoasă ca o uceniță văzută duminică la biserică, cu fața liniștită dar fără zâmbet, cu părul bogat și strâns la spate, haine de catifea negre , iminei cu ciucuri de piele și vesta , ilicul care-i arăta și mai mult frumusețea , silueta frumoasă.
Ar vrea să rămână, să rămână…
Se ascunde auzind cum se întoarce bunicul și intră, trece pe lângă ea, se așeză pe pat zicând;
-De! Așa a fost să fie!
Cască prelung, și încă odată , zice Doamne-ajută si adoarme întrun șuierat odihnitor.
Iasă pe hol , intră în cameră, și parcă n-ar mai vrea să intre în rama ce-o așteaptă goală, nedorind să-i știe durerea de copii, bărbat de care se despărțise când o scoseseră cu muzică și lacrimi din casa unde-și lăsase copiii mici, greu de crescut, ce veneau mai târziu sub fața-i tristă și înrămată ,de unde o chemau ;mamă, mamă, rugând-o să coboare.
Mă uit spre ea, mi-e dragă, știe si parcă-mi cricește;
-Să nu le mai sperii seara pe Mariana, Tania când vii pe furiș în spatele lor!
Îi promit înlăcrimată că nu, nu le mai sperii dar o rog să se întoarcă să mă învețe să-mi fac cozi și o ie înflorată .
——————————–
Alexandrina TULICS
Delafield, S.U.A.
19 septembrie 2020