În Țara care n-o mai am…
(Plângerile mele)
În Țara care n-o mai am,
Ce stă cu ochii plânși în soare,
Cu pomii rași din rădăcini
Și cu jelite căprioare,
În Țara buciumului mort,
Că nu mai este lemn de bucium,
Cu Marea Neagră tulburată
Și zăcămintele furate,
Cu fața-n temere spre răsărit
Și sabia la vest de Țară,
Cu tinerii fugiți din ea,
Pe-o pâine-atâta de amară,
În Țara-n care popii sunt gropari
Iar babele sunt popi la țară,
Moșnegi cu plete încâlcite
Și barba pân’ la subțioară,
Fără de mame și copii,
‘N jelanie de ciocârlii,
Trăiesc-n huzur, viermii!
Cu conturile grele-n aur,
Furate
Din al mamei-Țară-scump tezaur.
Ce-a mai rămas din tot ce-au dat,
Stăpânilor și Negrului-Mpărat,
Ce-și scutură biciul cu ură,
De nu mai este viață bună
Și nici lătrat în bătătură…
Ci doar: O jale românească!
Cântate gutural de-o față bătrânească.
În Țara care n-o mai am,
Perdelele-s păienjenii în geam,
Bărbații umblă-n fuste strâmte,
Pe tocuri, ”jazzul’ doinei să-l asculte,
Fumează ierburi în frisoane,
Recomandându-se: Cucoane!
În Țara care n-o mai am,
Plâng doine, porumbeii triști pe ram,
Jelesc eroi cu nume-sânge scris pe Țară,
Ce înfloresc în fiecare primăvară,
Să blesteme-n parfum străinii,
S-ajungă uscăciune ca ciulinii,
Ce-au năvălit-n credința, pâinea de acasă,
Batjocorind iubita Românie,
A Mielului – Mireasă!
——————————–
Alexandrina TULICS
Oconomowoc, Wisconsin, S.U.A.
10 mai 2020