Războiul de 100 de ani a lăsat în Franța nu victime, ci numeroase castele construite de combatanți în frumoasa regiune Aquitaine, pe superbele malurile ale râului Dordogne. La finele războiului, a urmat o perioada de sărăcire a populației lăsate la vatră, care nu mai găsea de lucru, unii fiind împinși să aleagă drumul vagabondajului, al aventurii și al jafului, atunci când se ivea vreo ocazie. Un astfel de personaj, François de Montcorbier, alias François Villon (născut 1431 la Paris – dispărut în ianuarie 1463) a devenit unul dintre marii poeți ai Franței medievale.
Interesant este că tot ce se știe despre Villon a fost colectat din documentele legale și din propriile sale scrieri. Villon s-a născut la un cuplu francez, sărac, în 1431, la Paris. Tatăl său a murit când era băiat mic, iar el și mama sa au fost lăsați într-o sărăcie care se înrăutățea pe măsură ce Parisul a suferit ocupația engleză, război civil și foamete. Băiatul a fost predat lui Guillaume de Villon, un capelan al bisericii Saint-Benoît-le-Béntourné și viitor profesor de drept ecleziastic la Universitatea din Paris.
Maestrul Guillaume l-a adoptat pe François, i-a schimbat numele de familie și a început să-l învețe gramatica și sintaxa latină. La vârsta de unsprezece ani, Villon a devenit student la Facultatea de Arte a Universității Sorbona, iar sub tutela tatălui său adoptiv a primit diploma de licență în 1449. Până în anul 1452, când Villon primește diploma de Maestru în Arte, tânărul era pe făgașul unei cariere promițătoare, fie în biserică, fie în drept.
Se știe foarte puțin despre viața sa din următorii câțiva ani, dar la 5 iunie 1455, Villon a fost arestat pentru uciderea preotului Philippe Sermoise, într-o luptă la un bar din Paris. Cu toate acestea, de pe patul său de moarte, preotul l-a iertat în public pe Villon, care fugise din oraș, la Angers. Astfel, tânărul poet a fost grațiat.
În anul 1456, Villon s-a întors la casa sa din Paris. În decembrie, el a scris „Le Petit Testament”, una dintre cele mai importante lucrări ale sale. Villon a susținut că a terminat poezia de Crăciun, în timp ce s-a întâlnit cu mai mulți cunoscuți și ulterior a furat 500 de coroane de aur din cufărul cu bani al Colegiului din Navarra, unde comunitatea își păstra fondurile. Întemnițat la Châtelet, a evadat, părăsind din nou Parisul, pentru o perioadă de șase ani de vagabondaj.
În „Le Lais” – „Micul Testament” (1457), Villon se arată compunând poemul în aceleași ore în care se petrece jaful. În notele scriitorului Louis Simpson* despre traducere, acesta pune întrebarea: „S-ar putea ca Villon să fi scris aceste strofe după jaful la Colegiu, pentru a-și fabrica un alibi?”
La scurt timp după incident își caută un adăpost în provincie. Între timp, unii dintre compatrioții săi criminali au format o gașcă de răufăcători care jefuiau tot nordul Franței. Când autoritățile au început să aresteze și să-i spânzure prietenii, Villon a fost, de asemenea, acuzat și alungat din Paris. A rătăcit câțiva ani găsind refugiu între decembrie 1457 – ianuarie 1458 la Blois, la ducele Charles d’Orléans, prinț și poet, admirator al operei sale, care în cele din urmă a aranjat grațierea lui Villon.
La Blois are loc un concurs de poezie pe tema „Cad mort de sete – alături de fântână”, temă dată de Ducele d’Orelans. Villon este declarat învingător. Balada se intitulează: „Balada lui Villon, zisă a întrecerii de la Blois”. Firea de răzvrătit a lui Villon nu s-a adaptat la plictisul vieții de la curte, făcându-l ca în 1461 să părăsească traiul tihnit în schimbul aventurii alături o de bandă de răufăcători. Apare pe la Bourges si la Moulins in regiunea Bourbonnais. Tot în 1461, după ce a fost din nou încarcerat pentru o crimă minoră, Villon a fost închis la închisoarea Château de Meung-sur-Loire, de unde a fost grațiat la trecerea regelui Louis XI prin oraș. În închisoare, Villon a compus ceea ce este considerat capodopera sa, „Le Testament”. Cele peste două mii de versete scrise sunt inspirate de posibilitatea imediată a unei condamnări la moarte, prin spânzurarea sa, întru potolirea furiei generale și a fervorii religioase. Dar, norocul lui Villon îl trădează în cele din urmă. Revenit la Paris, spre sfârșitul lui noiembrie 1462, poetul s-a văzut amestecat, deși fără a avea un rol activ, într-o altercație de stradă în urma căreia a fost arestat, judecat și condamnat la moarte prin spânzurare. Urmând un apel de ultim moment în Parlament, Curtea Supremă pariziană („Le Parlement de Paris”) i-a comutat pedeapsa la expulzarea din oraș pentru o perioadă de zece ani.
În așteptarea sentinței capitale, Villon a compus „Balada apelului lui Villon” „Balada oamenilor spânzurați” și „Eu sunt Francois, ei m-au prins”. Villon avea doar 34 de ani. A părăsit orașul și a dispărut pentru vecie.
Villon este deci un caracter ambiguu care oscilează între teolog, poet, hoț și bătăuș, a cărui viață aventuroasă îi aduce o faima de derbedeu notoriu. Personaj legendar, el oferă o nesecată sursă de inspirație pentru artiști, scriitori și muzicieni, până în zilele noastre. Cu primele sale versuri Villon a cunoscut o celebritate imediată. „Semincerul” și „Testamentul”, operele sale de căpătâi au fost publicate pentru prima dată în 1489 – la numai 26 de ani de la dispariția sa – urmată de alte 34 de ediții până la mijlocul secolului XVI. De la primele apariții s-a născut „Legenda Villon”, cu diferite caractere, conform diferitelor epoci: farsor, escroc sau poet blestemat.
În opera sa „Marele Testament” Villon trece în revistă viața sa și își exprimă groaza de boală, închisoare, bătrânețe și frica de moarte. Această lucrare, mai ales, reflecta regretul său adânc pentru tinerețea irosită și talentul risipit. El amintește tavernele și bordelurile din lumea interlopă din Paris, pomenind de mulți dintre vechii săi prieteni în stare de ebrietate și de decădere, cărora le făcuse diverse „servicii” în Le Lais. Dar tonul lui Villon este aici mult mai spurcat decât în lucrările sale anterioare și e scris cu o mai mare detașare ironică.
Modul criminal de viață a lui Villon, eclipsează cu ușurință pe autorul instruit în disciplina intelectuală riguroasă a școlii medievale. Poezia sa face un apel direct la emoțiile noastre, pe când afișează un control remarcabil al rimei și dezvăluie o compoziție disciplinată, care sugerează o preocupare profundă pentru formă și nu doar o inspirație întâmplătoare. De exemplu, balada „Falsă frumusețe, pentru care plătesc un preț atât de scump”, adresată prietenei sale, o prostituată, nu numai că susține un model dublu de rimă, ci este și un acrostih, care conține numele de Françoys și Marthe. Chiar și aranjarea strofelor din poem pare să urmeze o ordine greu de realizat, care nu este rezultatul întâmplării.
Operele sale nu sunt ușor de descifrat fără note și explicații. Limbajul folosit de el nu ne este ușor accesibil. Aluziile la Parisul epocii sale, arta sa de a folosi sensurile duble și antifraza fac adesea textele sale dificil de înțeles, chiar dacă exegezele contemporane au reușit să facă lumină în destul de multe dintre aspectele obscure ale vieții și operei sale. Mesajul poeziei villoniene îl situează printre moderni, chiar dacă a utilizat formele medievale de versificație. Poezia lui Villon este plină de jocuri de cuvinte, revoltă, umor suculent, satiric, caustic, milă, ironie, căință, patos și forța lirică și un permanent dialog cu moartea. Versurile villoniene, scrise într-un ritm și o rimă impecabile, au fost compuse ca un fel de șarade, antifraze și aluzii la evenimente și la persoane anterioare sau contemporane poetului, într-un limbaj diferit de franceza modernă, „argoul hoților”, asa numitul dialect Moyen français (1400-1600), dificil de înțeles și de tradus chiar și pentru un specialist în limba franceză.
Balada apelului
Ce crezi, Garnier, de jalba mea,
A fost cuminte ori sfruntată?
Orice făptură și-ar scăpa
Pielea – cu sila-ncătușată
Ea se dezleagă, doar să poată.
Să-mi ție predici, le-a plăcut
Și dăscăleli, la judecată:
Se cuvenea să fi tăcut?
Pe Hue Capet de-l moșteneam,
Ce-i fiu de măcelar, se știe,
În zdrențe, nu mă mai umflam
Cu apă chioară-n pușcărie.
Pricepi cea înșelătorie?
Mă osândiră cum au vrut,
Dar pe nedrept, cu mișelie:
Se cuvenea să fi tăcut?
Sub pălărie oare crezi
Că n-am nici pe atât glagoare
Să spun cuvântul „Apelez”?
Ba am destulă, mi se pare,
Chiar de nu mă încred prea tare.
Iar când sentinta a căzut:
„Spânzurat fi-vei!” spune, oare
Se cuvenea să fi tăcut?
Prințe, de n-aveam piuit,
Precum Clotar m-ar fi făcut,
Par la răscruce, colbuit.
Se cuvenea să fi tăcut?
Petiție la ducele de Bourbon
Stăpân al meu și prințe preatemut,
Lujer de crin, din rege zămislit,
François Villon, ce soarta l-a bătut
Cu vânătăi avane, crunt lovit,
Te roagă prin scrisoarea lui, smerit,
Să-i dai un împrumut dacă ai vrea;
La toate Curțile e gata a jura
Că-ți dă ‘napoi, nu pierde-ncredințarea:
Nici pagubi, nici câștig nu ai avea,
Nimic n-ai pierde, decât așteptarea.
De la alți prinți lescaie n-a cerut,
Doar de la tine, robul tău, cel care
Din șase scuzi primiți cu împrumut,
Mai toți i-a cheltuit pentru mâncare.
De-odată a-i plăti, după onoare,
Ușor și de îndată se-mplinește;
În codrul din Patay ghinzi de găsește
Și din castane împlinind vânzarea,
La țanc, fără zăbavă te plătește;
Nimic n-ai pierde, decât așteptarea.
Ci de puteam să-mi vând din sănătate
Unui lombard, ce-i lacom prin natură,
Lipsa de bani cum mă mâna din spate,
Poate-ncercam și astă aventură.
N-am bani în sân, nici pungă la centură;
O, Doamne bun, îți spun mirarea toată,
Că orice cruce-n cale mi se-arată,
De lemn ori piatră-i, asta mi-e onoarea;
De-ar fi s-o văz pe cea adevărată,
Nimic n-ai pierde, decât așteptarea.
O, prinț de crin și plin de bunătate,
Ce greu mi-ar fi, vei înțelege poate,
De nu mi s-ar plini acum rugarea.
Ascultă, rogu-te, m-ajută și socoate:
Nimic n-ai pierde, decât așteptarea
–––––––––––––––-
*Louis Simpson, câștigător al premiului Pulitzer în poezie, este autorul mai multor cărți de poezie și critică. A tradus pe Villon în limba engleză.
Adrian GRAUENFELS
SAGA Ianuarie 2020