INSOLENȚA ZEILOR
Rup genunchii poeziei şi trădez esenţa mării,
Vând tristeţe rafinată şi trufie pusă-n ied.
Prelungesc baletul lumii în amantul aşteptării,
Unde spasmele conjugă artele ce se succed…
Sunt tristeţi atât de-nalte şi atât de rafinate,
Încât nu mai am curajul să mă nasc în urma lor;
Te cultivi cu tine-n lipsă, sigilând în laşitate,
Mila unei aparenţe convertită la amor.
Ţinta văilor nocturne din pavajele precare..,
Gura beznelor incerte plăsmuite-n parohii.
Toate se adună-n tine şi din lut, prin fiecare,
Exersezi prin bântuire pleonasmul de „a fi”…
Noi „eram” deja ce suntem, dacă nu, mai mult cumva,
Ghem de sensuri atârnate în balanţe religioase.
Viciu lămurit de veghea suspinată-n lumea ta,
Unde-n lojă fericirea, delirând, exagerase!
Tăinuim în humă vie aşteptarea unei drame,
Siluetă în raport cu marasmele din gropi.
Arcuiţi pe plânsul nostru măsurat în miligrame,
Lacrima-ţi sublimă duhul evadându-te din ochi.
Gustul intim din pretexte pironite-n exilare,
Farmecele şifonate în absurdităţi cereşti,
Murmurul divin şi frica, ne insultă fiecare,
Aruncând cu mirodenii în celulele lumeşti.
Gestul ultim demodează ca un mit de sânge fonic,
Pierderea de minţi e roua răsăritului în „Zei”.
Răstignim printre geneze glas de urlet anacronic,
Măcar moartea sau destinul să ni-l fi luat cu ei…
––––––––––-
Adrian GOIA
1 aprilie 2019