TREC ANII…
Trec anii mei ca păsări călătoare
spre un tărâm de vis nedeslușit
lăsând în urmă clipa care moare
pe-o margine de dor fără sfârșit.
Și-atâtea vechi speranțe, revenite,
se-adună-n poarta visului ratat
cu tolbele-ncărcate de ispite
într-un trecut cu nume de păcat.
Nu am crezut că timpul le adună
să le aștearnă-n cuget mai târziu,
din poarta neuitării să îmi spună
că m-ai iubit prea mult, fără să știu.
Voiam să fie simplă aventură
pe-o margine de timp fără hotar,
iar noi doar visători care își jură
credință falsă pe un vechi altar.
Tăcerea ta rămasă peste vreme,
pe umbra unui gând întârziat,
revine-n amintire să mă cheme
pe-acel tărâm cu urme de păcat.
S-ajung acolo? – falsă frenezie,
în pragul neuitărilor ce mor,
cuvinte scrise într-o poezie
cu insomnii cernute peste dor.
—————————-
Corneliu NEAGU
16 august, 2018