Ekphrasis, miniatură în mantia unui înger
Undeva în timp, ascult Vangelis,
efigia zâmbetului tău rămas în palma mea,
o frunză memoriei furată,
monada oglindită în creatoarea diadă.
Esenţa de caprifoi, prin culorile toamnei,
şi-a mistuit sufletul, sleit de putere,
prin căutări de la izvoare sau începuturi.
În inima lor şi-au scris poemul bucuriei, ekphrasis,
miniatură în mantia unui înger coborât
pe urmele paşilor lor
din constelaţia cosiţei dedicată zeiţelor.
Şoaptele vântului, mesagerul primăverilor pierdute,
adie poemul singurei lor respiraţii
în lumina uitată
– nălucirea unui tainic sărut în oglinzile cerului –
ţes cuvinte, poeme de stele,
din raze şi roua petalei.
În spaţii duble, timpul s-a-nchis în sine,
o tânară fată trece prin lacrima gândului,
cineva invizibil mângâie păpădiile
din zâmbetul tău. Nu sunt eu.
Din templul său, cu ajutorul Meduzei,
apare o tânără nimfă cu părul frumos,
prin valuri plesnite-n noapte,
Perseu începe căutarea timpului pierdut.
Pare absurd dar e logic:
– Aşa a fost Voinţa lui Dumnezeu!
Reţii doar gestul ei din gară,
ochii ei plutind de dincolo de timp,
secundele lui niciodată sunt geamuri,
când tânăr reflectau speranţe acum prăfuite,
citeşti printre rînduri fum şi pseudo-stele.
Nu s-a pierdut, s-a rătăcit,
dar această rătăcire e mai tristă ca pierderea.
Printre nori de cuvinte, ploaia a înflorit tăcerile
În ziua acelui straniu reflux,
dansând foarte aproape de moarte,
au plecat zeii.
Capetele lor devin tot mai mici,
două puncte la orizont,
o boare de tăcere,
o zbatere, abia perceptibilă, de apă.
În urma lor, marea redevine lină,
închizându-se deasupra.
Retrase, apele au oprit vântul
într-un timp încremenit.
Dezlegând moartea de viaţă,
în ultima noapte,
marea păstrează sărutul
şi morţii
unui trecut tot mai îndepărtat.
Peste mări,
un albatros rătăcit purtat de valuri…
Cu gust de ceaţă,
o împletire între tristeţe şi soare
respiră ritmuri mareice.
Câinele negru muşcă adânc,
încă puţin şi-i devorează inima.
Ploaia a înflorit tăcerile celor două fluvii:
– dor şi cuvânt –
în aer, printre nori de cuvinte,
zborul pierdut al unui fluture…
Sufletul-copil
amestecă în pumni culori de foc
şi sunete de lumină,
la o margine de stea îşi înalţă iubirea.
Mâine va ajunge la fântâna visată!
Şoaptele luminii ~ Transcendenţă
Ateh (Selma) adoarme.Un somn greu o cuprinse.
Gânduri, lumini, trăiri, vârtej de vise, întreabă-al ei spirit,
Ea, Fiica Luminii, se-nalţă, pluteşte,
în al său templu, pe AMON RA îl caută, doreşte.
În ritm sacadat de tobe păşeşte,
printre coloane uriaşe, hieroglife, culori, simboluri şi semne,
pe-acordul lirei, lutei, chimvalei, pătrunde
în sala hipostilă, magie de forme, frize şi fresce.
Ochi nevăzuţi o-nsoţesc, figuri, umbre şi suple forme
se-ndreaptă departe, adânc, spre întunecata-ncăpere,
ferit de arşiţa zile, pe-Osiris, trinitatea, întâlneşte,
continuă drumul
şi, dintr-o aură, Isis-Hathor, Stăpână a Tronului,
lumina nocturnă, zeiţă a Cerului,
soţie şi mamă ce cu credinţă-ngrijeşte.
Un lotus i-oferă şi-o cupă de aur, licoarea să soarbă
şi Hathor, zeiţa iubirii-i zâmbeşte,
în stânga-i surâde senină Bastet, ochiul lui Ra,
blânda zeiţă cu cap de pisică.
Treptat, în lumina albastră a lui RA, pătrunde,
se scaldă şi intră, simţindu-se acasă,
în ia meri, pământul iubit din Egipt,
ştie şi simte oricând calea deschisă spre ta nutri,
pământul zeilor
şi templul lui Ptah din Memphis…
Uşoare şi scurte,
sunete de tamburină şi talger,
ritmuri suave de flaut şi nai încep s-o trezească.
E vis sau aievea??
Pe pernă, o petală de lotus adie
şi-n palmă un semn ce doar ea-l mai ştie,
zâmbeşte-n lumina, încă, albăstruie…
–––––––––––––
Irina Lucia MIHALCA
București
5 iunie, 2018