Am pornit pe cărările întortocheate ale vieții dorite a fi fără obstacole, repede aflând că adesea, doar bunele intenții sunt presărate cu fericirea mult dorită. Dacă am ceva de reproșat, doar că nimeni nu m-a întrebat sau consultat de vreau sau nu. Abia intrat în viață, aflând că bețele și pietrele pot rupe oasele, cuvintele însă, pot zdruncina sufletul.
Ofiţer superior în armata română, pensionar, fac parte dintre cele 27 de personalităţi omagiate în cartea de aur a fostului Institut Geografic Militar. Primul evreu, posibil şi ultimul care a semnat o hartă românească în noua sa proiecţie geografică, numeroase participări la importantele lucrări de dezvoltare a obiectivelor României.
Am apreciat și prețuit dar și beneficiat de prietenia sinceră a multor oameni,scriitori citând doar câțiva: Dr. Madelaine Davidson, George Astaloș, Ștefan Dumitrescu, Bity Cragiale, Dr. Iulius Iancu, M. Brateș, H. Aramă, Marius Mircu, Carol Isac, Simona Kiselevschi, Hary Ross, Bianca Marcovici, Ivan Lungu, Paul Leibovici, Ion Cristofor; caricaturiștii: I. Covaci (coleg), Eduard Mattes, I. Grisaru și mulți alții de-ar fi să-i nominalizez.
Consacrarea a venit între timp de la cititori, numeroase diplome și premii care au încununat mulțumirea sufltetescă a eforturilor materiale și morale. Am moştenit-o pe mama pe care o văd în amintire aplecată asupra unei cărţi imediat ce avea o clipă de răgaz. Apoi profesorii, școala, restricțiile timpului, schimbările survenite, participarea la serile literare din liceu, primele încercări, acrostihurile dedicate colegei de bancă, primele dezamăgiri, intrarea într-o armă de elită a armatei, cariera și mult dorita pensionare.
Cât de simplă pare o viață trecută. Primii pași, un manuscris dat spre citire colegului și prietenului scriitor George Astaloș și Marius Mircu mi-au dat curajul de a scrie apreciind că scriu cu sufletul și nu cu tocul. Am avut fericitul prilej de a-i cunoaște și discuta, locuind cândva aproape de scriitorii George Călinescu, Demostene Botez și prin ei cunoscându-l pe Victor Eftimiu la anii tinereții.
Dorința era până nu de mult, de a-mi ridica o statuie, fie și bust, dar m-am mărginit meritelor și posibilităților și mi-am comandat un timbru spre a călătorii în lume, fie și după…. De un real ajutor în propagarea și aprecierea scrisului meu mi-au fos cronicile de specialitate semnate de domnii George Roca, Dragoș Nelersa, Teșu Solomovici, Paul Leibovici și mulți, mulți alții cărora le mulțumesc și pe această cale.
Am gândit, citit, scris, selectat pregătit şi acum mă pregătesc să expun în scris, pe scurt. Rămâne doar să-mi potolesc neliniştea dinainte. Sper să nu uit nimic din ceea ce am de spus, ideile să fie clare, să nu fiu plictisitor, să nu greşesc şi să uit că eu vorbesc şi pot fi citit, deci nu va mai fii o taină. Principala sursă de inspiraţie în scrisul meu o constituie viaţa şi meseriile de topograf-geodez-fotogrametrist-astronom şi cartograf, măsurător al pământului la sol dar şi din aer, care mi-a dat posibilitatea, într-o carieră de peste treizeci de ani, să cunosc oameni, locuri, natura, obiceiuri şi multe altele, meserie care nu a fost deloc uşoară având însă marele avantaj de a se desfăşura în mijlocul naturii cu frumuseţile ei pe lângă care nu poţi trece neobservându-le şi fără şefi pe cap în permanenţă!
Cine gândea atunci că vijelia a fost asemănătoare vîrstei de azi, cu deosebirea că atunci trecea altfel, iar azi s-a transformat de la romantism la reumatism şi binefacerile lui.
Timpul a trecut, sau eu!? Azi plâng după fiecare zi trecută din rezerva vieţii. Atunci, eram nepăsător faţă de ziua care a trecut, azi o aştept pe cea de mâine. Atunci era mereu primăvară, acum o aştept pe cea de toamnă, numai să vie… Nu e uşor, sau posibil, de a fi pe placul tuturor nici în scris… dar, încurajat, susţinut, parcă îți dă un imbold să incerci să scrii cât mai bine… să încerci să te perfecționezi!
Într-o stare de efervescenţă sufletească continuă am început să scriu din anul 2003. Am scris apoape la toate publicaţiile de limbă română din Israel, la „Perspectiva” o publicaţie locală în limba română din Nazaret Elit unde locuiesc, la două publicaţii în limba ebraică, apoi menționat în două antologii de proză ale scriitorilor români de pe toate continentele şi a revistei „Singur” din Târgovişte. Până în prezent mi-au apărut mai multe cărţi, care s-a bucurat de o bună şi călduroasă primire, precum: „Ultima clipă”, „Președintele văduvelor”, „Trăiri”, „Trecutul doare”, „Nimic nu mai e cum era”, „Viață, viață, cum treci!”, „Scrisori nevinovate”, „Descoperirea”, „Vali, tributul naivității”, Uită-mă!”, „Întrebări nerostite”, „Dragoste târzie”, „Iluzii, iluzii”, „Amalgam”, „Scorpionul”, „Viața în zbor”, „Dincolo de resemnare”, „Corabia speranțelor”, „D-ale vieții”, „Activistul”, „Povestiri cu tâlc”, ”Lasă amintirile să moară”, „Eu, dar tu mamă?”. În curs de editare: „Minciuni adevărate” și „Lecții de viață”.
Am multe proiecte de viitor… de-l voi avea! Împărtășesc ideea a lui Mark Twain: „Cărţile mele sunt ca apa; cele ale marilor genii sunt ca vinul. Din fericire, lumea bea apă!”. Scriu despre eterna dragoste şi implicaţiile ei, subiectul neînvechindu-se niciodată, chiar dacă trăim într-o lume în care de multe ori frumosul se pierde. Mesajul dragostei şi iubirii nu va dispare niciodată. Toate s-au transformat din amintiri, ale mele, sau luate din viaţă, având rolul unui observator. Privite în urmă, după ce au trecut, nu au dispărut în uitare completă ci mi-au dat acea stare care te face să pluteşti prin noianul de amintiri la o anumită vârstă, specifică acelor timpuri.
Azi pot recunoaşte că trăiesc din amintiri? Vai de cine nu le are… Doar când le scriu, privesc în trecut şi-l retrăiesc. Cu atât mai mult cu cât eroii despre care scriu de regulă îmi sunt apropiaţi sufletului. Scriu cu sufletul şi nu cu tocul mi-au spus cei care m-au încurajat printre primii, scriitorii Marius Mircu şi George Astaloş. Ştiu că nu fiecare dintre noi e dornic să afle adevărurile aşa cum s-au petrecut. Unora li se pare exagerat, alţii iau aminte, alţii trec cu nepăsare peste adevăruri trăite şi nu inventate. Gusturi şi aprecieri! Greu? Fiecare început de carte nouă o consider un început de drum, cu mari emoţii. Nu m-am descurajat nici măcar pentru o clipă a mă confrunta cu obstacolele. Am avut şi am prieteni sinceri, adevăraţi, ce-i drept puţini la număr, dar adevăraţi, susţinători ai dorinţei de împlinire a cerinţelor sufletului meu. Odată cu apariţia fiecărei cărţi pe care o încredinţez cititorului dăruiesc o părticică din sufletul meu. Reiau, refac, îndrept, corectez, şterg şi scriu din nou gândind numai la mulţumirea şi satisfacţia cititorului care va spune: „Aşa este! Şi eu am trecut prin momente asemănătoare! Şi eu aş fi procedat la fel… sau de ce nu, altfel”.
Sentinţa vine după ce apare cartea. Se citesc, se analizează fiecare cuvânt, frază, ideie când tu, scriitorul nu mai poţi interveni. Cartea şi-a luat zborul, nu mai e a ta. Ce poţi face? Doar să o întovărăşeşti cu gândul în drumul ei, ce-l doreşti cuceritor de suflete. Sunt cel mai fericit om din lume când pot scoate din rafturile memoriei în care am ordonat amintirile cu o forţă („Măcar ea mai tinerească”) şi care-şi face loc dând la o parte altele în dorinţa de a fi materializate. Nimic nou sub soare.
Consider că întotdeauna povestirile ce cuprind manifestări din trecut sunt bine primite şi de ce nu, analizate. Dragostea de a cunoaşte, foamea de a şti m-a întovărăşit toată viaţa. Posibilitatea de a cunoaşte natura în toată splendoarea ei, oamenii, obiceiurile, relaţiile dintre oameni îmbinat cu munţii de cărţi citite de multe ori la lumina felinarelor în clipele de singurătate prin vârfuri de munţi, găzduit la câte-o stână „de cinci stele” având în lada de campanie întotdeauna cărţi procurate la fiecare ieşire în campania topografică, mă întovărăşeau ca buni şi credincioşi prieteni de care nu mă puteam lipsi.
Fazele acumulării s-au stratificat treptat, au luat timp şi poate aceasta e o cauză a întârzierii începutului dorinţei de a le scoate la iveală. Sau poate spre a mă elibera de unele obsesii ale lumii mele prin care am trecut, cel puţin până acum.
Eu încerc să scriu, chiar dacă unii, pudibonzii, nu se pot elibera de prejudecăţi. Mă supun sentimentelor de sinceritate şi nu le judec pe ale altora. Îmi amestec bucuriile dar şi lacrimile eroilor cu ale mele făcându-mă doar interpretul lor.
Foarte pe scurt despre cărţile mele: Spre deosebire de celelalte cărţi de proză, o înregistrare sensibilă a unor aspecte disparate din realitate, un adevărat roman alimentat de aceleaşi nelinişti care mobilizează tot ce am scris până la această apariţie. În acţiunea romanului, acţiuni ale eroilor certaţi cu rigorile unei legislaţii etice care usucă sufletele şi pângăreşte frumuseţea marilor sentimente.
Vindecarea psihică a sufletului unui om neliniştit nu se vindecă bine că intervine o nouă suferinţă. Fac o sensibilă analiză psihologică, chiar densă şi minuţi-oasă, uneori cu vădită predilecţie pentru descifrarea naturii senzaţiilor intime dar ajungând la concluzii şi semnificaţii mai adânci. Contactul cu realitatea se stabileşte cu fiecare situaţie în parte. În cele din urmă fiecare coboară de pe corabia visurilor dar asta nu înseamnă o revenire spre ceea ce au visat.
Destinul fiecăruia îşi urmează cursul. Cine lucrează în mijlocul naturii învaţă a trăii după legile ei… A mai trecut o zi. Numai că pentru eroii noştrii ,trecerea zilelor aduc cu ele nu numai împliniri ci şi destine, suferinţe, patimi şi speranţe. Întrebări multe, chiar dacă nerostite, iubiri care nu ştii când încep şi când se termină, cum şi cât putem vorbi sau scrie despre lucrurile ascunse din noi, are limite iubirea, accepţi sau nu iubirea interzisă, după eşecuri repetate mai poţi iubi, poţi face chiar orice sfânta ipocrizie salvatoare, mereu şi mereu întrebări, multe nerostite, rămase pe veci fără răspuns!
Familia topografului, viața lui, temă obsedantă în scris, fiecare dintre soţi odată cu creşterea copiilor, şcolile îi separă. Soţii pe teren, soţiile având în grijă copii, acasă sunt expuşi fiecare în parte numeroa-selor tentaţii care sunt sau nu depăşite influenţând viaţa în desfăşurarea ei. Se nasc noi destine, rămân întrebări ce nu se vor rosti, nu vor primi răspuns niciodată. Adevărate lecții de viață!
Scriu și mă adresez inimii. Încerc să ajung la „Casa sufletului” şi sunt fericit când reuşesc. Mă implic dar şi implic! Am sperat să scriu cum nu a mai scris nimeni dar mi-e teamă de a nu rămâne decât cu speranţa. Azi, şi oricând, un fericit prilej de a mulţumi tuturor şi fiecăruia în parte celor care m-au sprijinit şi încurajat în această poate ultimă pasiune de a scrie…
Reţin doar că nu poate avea o bătrâneţe frumoasă cine nu a avut o tinereţe frumoasă. Azi dau deplină dreptate generalului şi omului de stat atenian Temistocle care, înainte de a închide ochii a spus: „Îmi pare rău că mor. Tocmai începusem să învăţ să trăiesc!”.
Ajuns la vîrsta când nu mai eşti tentat de multe planuri de viitor, mă intitulez „născut mai devreme” conștient că mă mint, că este impozitul aplicat tinereții, care trebuie să-l plătesc şi în speranţa că voi avea timp. Și așa mi-am început viața prea devreme…. Am spus câteva cuvinte despre o viață frumoasă și voi continua a le scrie, până-ntr-o zi când nici ea nu va mai fi!
Vreau să cred că am fost şi voi rămâne tot restul vieţii un optimist chiar şi atunci când nimic din preajmă nu-mi justifică încrederea în bine. Toată viaţa am fost prieten devotat, sincer mergând până la sacrificii, chiar dacă am greşit de multe ori luându-mă drept etalon, suportând consecinţele…
––––––––––
Berthold Tellu ABERMAN
Nazaret Elit, Israel
aprilie 2018