CONSTITUȚIA DIN 1866 (II)
Constituţia din 1866, în ciuda limitărilor, reprezenta un succes evident pentru adepţii modernizării rapide a României, un mare pas înainte pe linia înnoirii şi propăşirii ei. Prin proclamarea principiilor sistemului constituţional, prin evidenţierea principiului separaţiei puterilor, al responsabilităţii ministeriale, prin enunţarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor, tânărul stat român se alinia ţărilor înaintate ale vremii. Unele stipulaţii reflectau procese în devenire, grăbind ritmul evoluţiei, ea n-a fost elaborată pentru o etapă anume, ci anticipa împliniri fundamentale, prin afirmarea suveranităţii naţionale şi ignorarea suzeranităţii otomane, devenea statutul fundamental al unei ţări libere.
Astfel, primul titlu al Constituţiei afirma dreptul noului stat de a purta denumirea conferită de locuitorii acestuia şi, prin respingerea oricărei intenţii separatiste, se enunţa principiul unităţii naţionale. În cel dintâi articol se menţiona: ,,Principatele Unite Române constituie un singur stat indivizibil, sub denumirea de România. Teritoriul statului era considerat ,,inalienabil” şi se specifica (art. 23): ,,nicio trupă străină nu va putea fi admisă în serviciul statului, nici ocupa teritoriul României, nici trece prin el, decât în puterea unei anumite legi”.
Al doilea titlu, ,,Despre drepturile românilor”, ce cuprindea 26 articole, era aşezat în fruntea Constituţiei, iar conţinutul lui reflecta concepţiile radicalilor. Aceste drepturi fundamentale erau: libertatea individuală, a conştiinţei, a instrucţiei, a presei (era interzisă reînfiinţarea cenzurii sau perceperea de cauţiuni de la ziarişti), de întrunire şi asociere, egalitatea înaintea legilor, a impozitelor şi a sarcinilor publice, admisibilitatea în funcţiile publice, civile şi militare, dreptul de petiţionare, secretul corespondenţei, inviolabilitatea proprietăţii (exproprierile erau acceptate numai ,,pentru cauză de utilitate publică” şi cu ,,o dreaptă şi prealabilă despăgubire”). Drepturile erau garantate tuturor cetăţenilor ţării; era reafirmată desfiinţarea privilegiilor şi monopolurilor, neadmiterea titlurilor de nobleţe străine, nerecunoaşterea existenţei unei aristocraţii (acceptată cu resemnare de conservatori), ţăranilor li se garanta posesiunea asupra loturilor obţinute prin reformă, iar moşierilor expropriaţi li se garantau despăgubirile cuvenite.
Al treilea titlu al Constituţiei avea în vedere organizarea statului, art. 31 specifica: ,,toate puterile statului emană de la naţiune”. În virtutea principiului separaţiei puterilor, puterea legislativă era exercitată de domn (principe) şi de Reprezentanţa naţională, bicamerală, alcătuită din Camera Deputaţilor şi Senat. Însă se preciza, pentru a asigura echilibrul, că ,,orice lege cere învoirea a câtor trele ramuri ale puterii legiuitoare”. Sancţionarea oricărei legi era precedată (condiţionată) de discutarea şi votarea ei de majoritate, deopotrivă, de către Camera Deputaţilor şi Senat. Dreptul de iniţiativă legislativă îl deţineau principele şi cele două Camere. Puterea executivă era acordată principelui, care o exercita prin intermediul miniştrilor (guvernului), după dictonul: regele conduce, dar nu guvernează. Limitele puterii principelui erau stabilite prin articolul 92, care specifica că ,,niciun act al domnului nu poate avea tărie dacă nu va fi contrasemnat de un ministru”. Cea de-a treia putere în stat, judecătorească, era exercitată ,,în numele domnului” de către ,,curţi şi tribunale”.
Constituţia din 1866 avea ca element de noutate trecerea de la domnia electivă la cea ereditară, de la domnul pământean la principele străin. Astfel, articolul 82 proclama nominal ca principe ereditar al României pe Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, el şi urmaşii săi, ,,în linie coborâtoare directă şi legitimă…, din bărbat în bărbat, prin ordinul de primogenitură şi cu exclusiunea perpetuă a femeilor şi a coborâtorilor lor”. Articolul 83 lăsa deschisă eventualitatea unei succesiuni a principelui prin fraţii săi şi descendenţii lor. La accederea pe tron, principele trebuia să presteze jurământul de credinţă, prin care se obliga ,,a păzi Constituţiunea şi legile poporului român, de a menţine drepturile lui naţionale şi integritatea teritoriului” României. Conform legii fundamentale, principele avea ca atribuţii principale să sancţioneze şi să promulge legile, beneficiind în această privinţă de dreptul de veto, să numească şi să revoce miniştrii, să amnistieze ,,în materie politică” şi să acorde iertare ori micşorare a pedepselor ,,în materii criminale”, în acelaşi timp, se stipula că i se interzicea ,,a interveni prin niciun mod în administrarea justiţiei”, era oprit de a crea o funcţie publică altfel decât în virtutea unei legi, întocmea regulamentele (prin intermediul miniştrilor săi), dar fără ,,să poată vreodată modifica sau suspenda legile”, nici de a ,,scuti” pe cineva de ,,executarea” lor.
Alte atribuţii ale principelui: era ,,capul puterii armate”, conferea gradele, dar numai ,,în conformitate cu legea”, avea dreptul de a bate monedă, de a conferi decoraţii (precum un suveran independent), de a încheia convenţii şi tratate cu alte state, dar cu condiţia ca ,,aceste acte” să fie în prealabil ,,supuse puterii legislative” şi să fie aprobate de ea, avea dreptul să convoace, să deschidă şi să închidă Camera şi Senatul, dreptul de a le dizolva, dar cu obligaţia de a le reconstitui în temeiul unor noi alegeri, în termen de trei luni, amânarea lucrărilor lor nu putea ,,exceda termenul de o lună, nici a fi reînnoită în aceeaşi sesiune fără consimţământul Adunărilor”. Articolul 96 preciza explicit că ,,domnul nu are alte puteri, decât acele date lui prin Constituţiune”. Un alt capitol al legii fundamentale se referea la miniştri, care erau singuri răspunzători de actele de guvernământ, persoana domnului fiind ,,inviolabilă”, se preciza că membrii familiei princiare nu puteau ocupa funcţii ministeriale. Articolul 100 se referea la limitele puterii ministeriale (dar şi ale domnului) prevăzându-se că ,,în niciun caz ordinul verbal sau scris al domnului nu poate apăra pe un ministru de răspundere”, iar domnul nu putea ierta sau micşora pedepsele unor miniştri condamnaţi. Miniştrii puteau fi puşi sub acuzaţie şi judecaţi de către Curtea de Casaţie, după votul majorităţii a două treimi a uneia dintre cele două Camere.
Prin Constituţia din 1866, Camera şi Senatul îşi alegeau singure preşedinţii şi vicepreşedinţii (spre deosebire de Statutul din 1864), niciun membru al birourilor lor nefiind desemnat de principe. Senatul era alcătuit din membri de drept (moştenitorul tronului, dacă avea 18 ani, mitropoliţii şi episcopii eparhioţi) şi membri aleşi, câte doi de fiecare judeţ, în cadrul a două colegii, cele două universităţi, de la Bucureşti şi Iaşi, aveau şi ele dreptul de a-şi alege câte un reprezentant în Senat. Censul pentru alegerea în Senat era ridicat, fiind necesar un venit anual de 800 galbeni, iar cei aleşi în această cameră trebuiau să aibă vârsta minimă de 40 de ani. Deputaţii, membri ai Camerei, erau aleşi în cadrul a patru colegii, primele două reveneau proprietarilor (cel dintâi, pentru cei cu venituri de peste 300 galbeni anual, al doilea, cei cu venituri între 100 şi 300 de galbeni), al treilea era al orăşenilor (comercianţi şi industriaşi care plăteau impozite de cel puţin 80 lei, cei ce aparţineau profesiilor liberale, ofiţerii în retragere, profesorii şi pensionarii statului), iar al patrulea colegiu includea pe ,,toţi acei care plătesc o dare cât de mică”, şi marea masă a ţăranilor, însă aceştia îşi exprimau voturile indirect, prin delegaţi. Deputaţii, membri ai Camerei, nu trebuiau să întrunească condiţii de cens, era suficient doar să aibă cetăţenia, posesia drepturilor civile şi politice, domiciliul în ţară şi vârsta de minim 25 de ani.
O întrebare legitimă care se pune (K. Hitchins): Constituţia din 1866 era adaptată realităţilor sociale din Principate ? La prima vedere, s-ar părea că nu, deoarece era opera acelei minorităţi sociale şi politice, cuprinzând elemente din sânul boierimii tinere şi ale orăşenimii active, acea clasă mijlocie din care se recrutau liberalii radicali. În 1866, în vârful piramidei sociale şi politice continuau să rămână boierii (rangurile boiereşti fuseseră desfiinţate pe hârtie în 1858!), adică marii proprietari de pământ, care urmăreau să-şi menţină poziţiile în societatea românească. Pe ultima treaptă a scării sociale se aflau ţăranii, care alcătuiau 80% din populaţie, modestă proprietară de pământ şi cu experienţă politică redusă. Ceea ce lipsea în mare măsură era acea ,,opinie publică luminată şi acel corp cetăţenesc cu experienţă”, care ar fi permis să funcţioneze ,,maşinăria politică sofisticată”, înfăţişată în Constituţie.
Lumea reală (românească) nu concorda întotdeauna cu textul scris, iar înaltele principii erau adesea compromise, totuşi, în ciuda criticilor post-factum (după 1866), autorii Constituţiei, liberali şi conservatori, nu vedeau în articolele ei simple abstracţiuni. Dimpotrivă, erau încredinţaţi că instituţiile pe care le plăsmuiseră, după ani îndelungaţi de luptă politică, erau în concordanţă deplină cu realităţile sociale şi politice existente. Ei aveau convingerea că asiguraseră noului stat constituţional o structură (armătură) legală flexibilă care avea să faciliteze progresul economic şi cultural rapid. Mai mult, în intenţia autorilor ei, promulgarea Constituţiei urma să fie un fel de declaraţie de independenţă, deoarece o elaboraseră, într-un elan insurgent, fără aprobarea Puterilor garante şi fără să menţioneze dependenţa faţă de Poartă. Adoptarea numelui de ,,România”, înscrisă în Constituţie, de către noul stat, exprima acelaşi lucru.
–––––––
Prof. IOAN POPOIU
Istoric/Teolog
24 aprilie, 2018