Motto:
„Potrivit lui Herodot, cel mai avut și mai
puternic oraș al Eolilor a fost Troia, cetate
pelasgă înconjurată de ziduri ciclopice..”.
(Nicolae Densușianu – Dacia preistorică)
„Încă înainte de imigrațiunea grecilor, celților și a germanilor în ținuturile Europei, cea mai mare parte a acestui continent era ocupată de o rasă de oameni… pe care istoricii greci îi numeau în general pelasgi… Pelasgii ne apar în fruntea tuturor tradițiunilor istorice nu numai în Elada și în Italia, dar și în regiunile de la nordul Dunării și ale Mării Negre, în Asia mică, în Asyria și Egipet…Întreg teritoriul Thraciei, care într-o vechime îndepărtată cuprindea și populațiunile omoglote din nordul Dunării de jos a fost de asemenea o țară pelasgă ”[1].
În documentata sa operă mai sus citată, Nicolae Densușianu aduce dovezi privind prezența pelasgilor în peninsula Hemului (Balcanică), în insulele Mării Egee, în Asia Mică, în Syria, Mesopotamia și Arabia, în Egipt și Libia, în Italia, în Galia de sud și în Iberia, în părțile de nord ale Dunării și Mării Negre. El mai atrage atenția asupra faptului că, încă din timpuri foarte îndepărtate, triburile pelasge de păstori, au roit de la Carpați către vest și nord, dar și către sud, unde au ajuns în regiunile nord-estice ale Africii, pe câmpiile scăldate de fluviul Nil, în zonele aflate azi în statele Egipt, Sudan și Etiopia.
Aceste grupuri de păstori, „avute și războinice”, au transportat acolo și primele elemente
ale civilizației preistorice; au întemeiat primele sate și orașe, au construit primele temple și oracole, au desecat mlaștinile Nilului, au fertilizat mare parte din deșerturi. Astfel, s-au pus aici, bazele socio-politice și religioase ale societății de atunci.
Acești primi locuitori ai Egiptului se numeau romi și aparțineau după credințele lor religioase, după tradiții și dialectul limbii vorbite, familiei vechi și puternice a arimilor de la nordul Dunării de jos. Mai mulți regi egipteni din familia romilor poartă (conform inscripțiilor și izvoarelor vechi) nume ca: Rama-tu, Ramen, Ramen-ter, Ramen-ma, Ramsses, Armesses. De asemenea în listele regilor din Etiopia se află nume ca: Rhamâi, Remâ, Armâh și Letem.
Potrivit afirmației preoților egipteni, regii vechi ai Egiptului au fost din neam în neam piromi, cuvânt pe care Herodot l-a tradus în limba greacă ca „om onest și generos”. La început, cuvântul Πίρωμις /piromis/(pi-romi) a fost numai o denumire etnică, unde „pi” este în gramatica egipteană un articol proclitic. De la pi-romi, sau mai de grabă de la pi-rami derivă numele piramidelor, vechile monumente funerare ale regilor egipteni, pe care arabii la numesc, mai corect, Haram, adică morminte arimice. Ca o întărire a originii pastorale pelasgice, faraonii Egiptului purtau, încă de pe vremea lui Osiris, ca însemne tradiționale ale suveranității lor: cârligul (toiagul îndoit) de păstor și biciul boarului. Aceste accesorii, pe care le-am văzut la nenumărate statui amplasate în sălile Muzeului de Egiptologie din Cairo (01.10.2017) sunt pomenite adesea în folclorul românesc și le mai poartă în prezent stăpânii turmelor de oi și cirezilor de vite din Carpați.
Și mai spune cu tristețe istoricul patriot: „Din nefericire, chiar și puținele date fragmentare, ce ne-au rămas despre pelasgi, ne sunt transmise de cei care i-au cucerit, i-au persecutat, i-au împrășiat și în urmă i-au calomniat… Istoria epocii lor de înflorire a rămas înmormântată. Cu deosebire, istoria politică a pelasgilor meridionali se încheie cu căderea Troiei” [1].
1.Troia, oraș legendar
Troia (în greaca veche Τροία/Troia sau Ίλιον/Ilion, în latină Troia sau Ilium) este un oraș-cetate legendar, locul unde s-a desfășurat Războiul troian, așa cum este descris în special în Iliada și în Odiseea, cele două poeme epice de mari proporții atribuite lui Homer [2]. Astăzi, este numele unui sit arheologic în nord-vestul Turciei (Anatolia, provincia Çanakkale), localizarea tradițională a Troiei homerice (în turcă Truva, în engleză Troy), pe colina Hissarlik la sud- est de strâmtoarea Dardanele, sub Muntele Ida aproape de coasta estică a Mării Egee. Un oraș nou, Ilium, a fost fondat pe acest loc în timpul domniei împăratului roman Augustus. A înflorit până la fondarea Constantinopolului și a intrat treptat în declin în perioada bizantină.
În anii 1870, călăuzindu-se după descrierile lui Homer, arheologul german amator Heinrich Schliemann a făcut săpături în zonă, descoperind mai multe tezaure, considerate a fi ale regelui Priam. Alte cercetări au adus la iveală existența mai multor așezări umane, construite succesiv una peste alta (cca 9). Una dintre acestea (Troia VIIa) este de obicei identificată cu Troia homerică (figura 2). Au fost avute în vedere și alte amplasamente însă situl a fost identificat cu succes drept locul unde s-a aflat orașul numit Wilusa în textele hitite, Ilion fiind transliterarea grecească a acelui nume. Acceptat de majoritatea cercetătorilor a fost înscris în anul 1998 pe lista patrimoniului mondial UNESCO [3], [4].
2. Războiul troian
Acest conflict major al antichității este prezentat în versuri mult apreciate de posteritate, sub forma unei povestiri seducătoare având drept eroi atât zeități cât și oameni. Zeus/Jupiter, conducătorul suprem al zeilor din Olimp, aflând că mai mulți „subalterni” au vrut să se razvrăteasca, i-a pedepsit. Cei mai aspru pedepsiți au fost Apolo și Poseidon, care vor trudi să înalțe zidurile Troiei.
Fiul lui Laomedon, Priam, a luat locul tatalui sau pe tronul Troiei și s-a căsătorit cu Hecuba care i-a daruit 50 de fii și un numar mare de fiice. Însă, pe când era însărcinată cu unul dintre fii, Hecuba a avut un vis cum că nu se năștea un copil ci o torță aprinsă care ajungea să mistuie întreg orașul. Priam a ținut seamă de vis și atunci când s-a nascut copilul l-a dus departe pe o stâncă sperând că fiarele pădurii îi vor veni de hac și a dat această sarcină unui pastor. Peste câteva zile trecând pe acolo păstorul l-a găsit pe copil sugând lapte la o ursoaică și înduioșat, l-a luat acasă și l-a îngrijit, numindu-l Alexandru. Când a crescut, copilul a ajuns sa fie păstor chiar la tatăl lui, Priam. Regele Priam a organizat petreceri, jocuri și întreceri oferind ca premiu un taur la care ținea mult Alexandru. În consecință el a decis să participe la întreceri și a câștigat. Priam și Hecuba l-au intrebat de unde este și din vorbă în vorbă au aflat că este fiul lor, adăugându–i și numele de Paris (care însemna rudă de aproape, regăsită).
La nunta zeiței Tetis cu regele Peleu, toți zeii petreceau de zor. Numai zeița Eris care proteja discordia, cearta, bârfa nu fusese poftită la petrecere și se gândea cum să le strice cheful. În toiul petrecerii a deschis ușile palatului zeesc, a scos de la sân un măr de aur, aruncându-l în mijlocul dănțuitoarelor cu provocarea: „celei mai frumoase dintre voi”, dispărând instantaneu.
A început cearta între zeițe pentru a intra în posesia mărului oprit de Zeus. Principalele rivale erau: fiicele sale, Afrodita (zeița dragostei și a frumuseții) și Palas-Atena (zeița înțelepciunii) dar și soția sa, frumoasa dar geloasa Hera. Ca sa nu le supere pe nici una și întrucât niciunul din zei nu vrut să fie judecătorul, Zeus a decis ca alegerea s-o facă un muritor, care s-a dovedit a fi chiar păstorul Alexandru-Paris. Fiecare dintre zeițe i-a făgăduit lui Paris câte o rasplată dacă voinicul o alege. Hera i-a spus că-l va face rege în toată Asia, Palas-Atena că va fi învingator în lupte și printre întelepți iar Afrodita că-l va face fericit dându-i de soață pe regina Elena, fiica lui Zeus și a Ledei.
Paris a acceptat oferta Afroditei care l-a îndemnat să plece la Sparta și s-o răpeasca pe Elena frumoasa soție a regelui Menelaos. Paris a pornit spre Sparta împreună cu Enea, iar regele Menelaos a lasat-o pe Elena să se ocupe de ei. Dar cum a plecat Menelaos, Afrodita a venit împreuna cu Eros care a țintit-o pe Elena direct în inimă, cu „săgeata dragostei”. Astfel, Elena s-a urcat pe corabia lui Paris și au plecat amândoi spre Troia. Menelaos, sfătuit de Hera (care și-a propus să se răzbune pe alegerea lui Paris), s-a dus la fratele lui, Agamemnon. Ei au hotărât să porneasca un război împotriva Troiei, încercând mai întâi o împăcare. Priam i-a solicitat lui Paris să le-o redea pe Elena, însă a fost refuzat. Astfel a început razboiul. Menelaos și Agamemnon și-au trimis soli chemând în oastea lor toată „floarea” grecilor (corect aheilor-n.a.). Profetul Calchas i-a spus lui Agamemnon ca vor învinge în lupta dacă va fi alaturi de ei și Achile, fiul zeiței Tetis și al muritorului Peleu. Astfel Agamemnon îl trimite pe Ulise să-l caute pe Achile și să-l cheme la luptă.
Tetis știa că sfârșitul lui Achile va fi în razboiul Troiei și de aceea l-a „călit” de mic ca nici o armă să nu-l pătrundă; l-a scăldat în Stix (râul din Hades/infern) ținându-l de călcâiul stâng, singura zonă rămasă vulnerabilă. Centaurul Hiron l-a perfecționat în meșteșugul armelor.
1186 de corăbii și peste 100 000 de oameni înarmați, sub conducerea lui Agamemnon au ajuns pe țărmurile Troiei. În întimpinarea lor a venit Hector, fiul cel mare și puternic al lui Priam. A început lupta, dar până la urma oștenii regelui troian s-au retras în cetate. Luptele sângeroase au durat ani de-a rândul.
După o vreme, tabăra lui Agamemnon a fost cuprinsă de ciumă. Zilnic mureau sute de oșteni. Ca să scape de molimă, Hriseis/Hriseida fiica preotului troian Hrises căzută în mâinile lui Agamemnon trebuia sa fie redată tatălui sau. Achile l-a solicitat în consecință pe Agamemnon însă acesta l-a condiționat de primirea în schimb a favoritei lui Achile, roaba Briseis/Brisaida. Și astfel, între cei doi a apărut un mare conflict. La repornirea bătăliei, având nevoie de viteazul Achile, Agamemnon i-a trimis-o înapoi pe Briseis, dar Achile nu a acceptat. Când Hector, fiul lui Priam a ajuns in tabara lui Agamemnon, a fost întâmpinat de Patrocle (în armura lui Achile), pe care l-a răpus. Achile auzind aceasta s-a supărat foarte tare, iar mama lui, zeița Tetis s-a dus la Hefaistos care i-a confecționat o armură și mai rezistentă. Apoi Achile s-a împăcat cu Agamemnon și au reluat lupta. Dintre vitejii conducători troieni mai ramăsese numai Hector care l-a înfruntat pe Achile în afara zidurilor cetății, dar a fost invins de acesta care i-a târât trupul inert legat de carul său, în fața troienilor îngroziți de așa cruzime. Bătrânul Priam, ocrotit de Hermes, s-a dus la cortul lui Achile, implorându-l să-i dea cadavrul lui Hector. Achile acceptă și le mai dă troienilor un răgaz de 12 zile, pentru slujbele de înmormântare, după care a reînceput razboiul. Moartea lui Hector a fost cea mai mare pierdere a troienilor, fiind jelit de părinți, de Elena, cumnata sa dar mai ales de iubita sa soție, Andromaca. În ajutorul Troiei a venit și oștirea amazoanelor conduse de Pentesileea dar aceasta a fost înfrântă de Achile. Mai departe Achile l-a biruit și pe Memnon, fiul unui faraon egiptean. La un moment dat, Paris a pus o săgeată în arc, și l-a țintit pe Achile, iar zeul Apolo a îndreptat săgeata spre călcâiul stâng al acestuia. Pentru armele și trupul lui Achile s-a dat o luptă crâncenă între ahei și troienii care cutezaseră din nou să iasă după ziduri. În final, armele au ajuns în posesia lui Ulise, câștigator în disputa cu puternicul Aiax, care pierzând s-a sinucis. Grecul Filoctet stăpânea arcul lui Heracle cu săgețile înmuiate în sângele Hidrei și cu acest arc a ucis mulți troieni, iar printre ei l-a nimerit și pe fiul lui Priam, Paris.
Iliada se termină cu deznădejdea ce-i cuprinsese atât pe ahei cât și pe troieni, întrucât eroii cei mai străluciți din ambele tabere pieriseră de mult și cu toate acestea războiul dezlănțuit în jurul Troiei tot mai contenea. Se apropiau zece ani de la începerea conflictului, fără ca zeii să alunge pe ahei sau să dărâme Troia [2], [5].
De abia în primul capitol din Odiseea vom afla sfârșitul orașului-cetate. Ulise le-a propus grecilor sa construiască un cal de lemn care sa fie atât de mare încât să adăpostească 50 de oșteni bine înarmați (figura 3), iar Agamemnon cu grosul oștilor s-au făcut că pleacă, retrăgându-se lângă insula Tenedos.
Troienii chiar au crezut că grecii i-au părăsit și bucuroși au alergat la țărm, unde se afla calul de lemn. L-au luat, l-au dus în cetatea Troiei și au sărbătorit cu multă băutură evenimentul. În toiul nopții, Ulise și ceilalți luptători troieni au ieșit din calul de lemn și au deschis porțile cetății. S-a întors și grosul armatei care a pătruns în cetate. Troienii, în mare parte surprinși în somn au fost măcelăriți iar Troia fu arsă din temelii. Cei care mai scăpară vii au fost înlănțuiți și duși în robie [2].
3. Coloșii lui Memnon
După unele surse, bazate și pe afirmația lui Eratostene, războiul troian s-a desfășurat între 1194-1184 î.Hr. [4]. La capitolul anterior, printre numeroasele dispute între diverși eroi ai încleștatei confruntări s-a semnalat și cea dintre aheul Achile și egipteanul Memnon. Acest Memnon era fiul mitic al zeiței Aurora și al regelui Egiptului și Etiopiei, Tithon.
Memnon fusese trimis de tatăl său în ajutorul Troiei, fiind și nepot al lui Priam. După ce îl răpuse pe Antiloh (viteazul și iscusitul fecior al bătrânului Nestor), Memnon se luptă din greu până în pragul serii cu faimosul Achile. Până la urmă Memnon căzu mort la picioarele lui Achile, care astfel își răzbună bunul său prieten, Antiloh. Atunci zeița Aurora, plină de durere, se duse la Zeus cu rugămintea să nu-l părăsească pe fiul ei. Mai-marele zeilor îi ascultă rugămintea și-l prefăcu pe viteazul Memnon în roua zorilor, care cade pe frunze dimineața înainte de înălțarea Aurorei. Astfel zeița își vede în fiecare dimineață pe feciorul drag, care se topește de căldura ei [2].
Interesant și încă neexplicat este faptul că peste aproape două secole, mitul respectiv și-a găsit o aplicație concretă chiar în Egiptul faraonilor.
Pe malul vestic al Nilului, lângă orașul antic Theba („cea mai veche și mai grandioasă capitală a Egipetului, care purta un nume pelasg” [1] ) în apropierea actualelor localități Luxor și Karnak se păstrează încă vestigiile aleii monumentale care ducea la templul (acum dispărut) lui Amenhotep al III-lea/Amenophis al III-lea. Domnia acestui faraon (între 1390-1352 î.Hr) a însemnat apogeul puterii și prestigiului Egiptului antic. Din templul respectiv, una dintre cele mai grandioase construcții din perioada Regatului Nou, s-au păstrat, printre altele două statui gemene gigantice (18 m înălțimea și 800 t masa), sculptate în blocuri monolite de gresie, care îl înfățișează pe faraon, așezat pe tron, cu mâinile pe genunchi (figura 4). Statuile sunt cunoscute sub numele impropriu de „Coloșii lui Memnon”, localnicii numindu-le „el Colossat” sau „es Salamat”.(Ulterior, în 2014 s-au mai descoperit alte două statui incomplete, de dimensiuni mai reduse, repezentând același faraon; una dintre ele, având 13 m înălțime și 250 t masă, îl prezintă tot șezând, cu mâinile pe genunchi, în timp ce la cealaltă poziția este „în picioare”).
Se spune că în anul 27 î.Hr, un puternic cutremur care a zguduit zona, a produs o crăpătură masivă în statuia situată spre nord, alte fisuri fiind provocate de puternicele furtuni de nisip produse în timp. În consecință, în fiecare dimineață, la răsăritul soarelui, statuia a început să emită sunete bizare, tânguitoare.
Acest fenomen straniu, menționat și de istoricii antici (Strabon, Tacit, Philostrat ș.a.), a fost interpretat de poeții greci și preluat de vizitatorii zonei ca o materializare a mitului lui Memnon. Receptiv la rugămințile Aurorei, Zeus/Jupiter l-a reîncarnat pe Memnon în statuia lui Amenhotep al III-lea/Amenophis al III-lea. Astfel Memnon este readus la viață în fiecare dimineață, când Aurora își mângâie cu razele sale fiul, iar el îi răspunde cu un plânset prelung [6].
Duioasa legendă are însă o explicație științifică: sunetele emise se datorează vibrațiilor produse pe suprafața crăpăturilor, cauzate de trecerea bruscă de la frigul nopții la căldura primelor raze ale soarelui. Se mai spune că pe la anul 170 d.Hr. împăratul roman Septimius Severus ar fi dispus repararea statuii și zgomotele ar fi încetat. Totuși, unele ghiduri recomandă turiștilor să viziteze statuile uriașe când răsare soarele. „Dacă ai noroc, roua care se usucă în crăpături îți va oferi sunete ireale, celebre încă din vremea Greciei antice” [7].
Cu ocazia unei excursii efectuate în Egipt în luna octombrie 2017 nu am reușit să verific dacă fenomenul semnalat din vremuri imemoriale se repetă și în prezent. Însă, sub impresia celor relatate de ghidă la fața locului, am încercat, la câteva zile de la vizită, să transcriu în versuri, mitul respectiv:
Piatra care cântă
(Mitul statuii lui Memnon)
Din Tithon și – Aurora, el, Memnon se născuse,
Monarh în Egipetul, din vremi de mult apuse,
A fost trimis de tată în ajutorul Troii,
Dar a plătit tributul prea scurtei sale glorii.
El l-a învins în luptă pe al lui Nestor fiu,
Dar fu răpus de-Achile în luptă mai târziu.
Atuncea Aurora la Jupiter veni,
Să-i readucă fiul la viață-n orice zi.
Și astfel Aurora în orice dimineață,
Îl mângâie cu raze trecând peste-a lui față.
Iar fața cea crăpată, a rocii colosale,
Răspunde printr-un plânset, iubirii maternale.
4. Eroi cu origini tracice implicați în războiul troian
În Iliada Memnon este descris ca „un mândru și frumos fecior de faraon, cu fața albă ca laptele, uriaș la făptură, viteaz neîntrecut în războaie” [2].
Tenul foarte deschis al faraonului, total nepotrivit cu cel înegrit de soare al egiptenilor din zilele noastre ne face să credem în originea non africană a acestuia, care coincide cu afirmația lui N.Densușianu (capitolul 1), cum că „primii faraoni ai Egiptului au fost din neamul arimilor de la nordul Dunării de jos”. Deci se poate deduce că Memnon era de origine tracică/dacică.
Tot în Iliada, Homer mai amintește de un alt luptător cu numele de Rigmos, din locul unde plugul scoate glii mari și groase de pământ (Thracia), care alergase în ajutorul troienilor [1].Pe de altă parte nu se poate trece cu vederea peste apropierea aparent curioasă a numelor Memnon și Agamemnon, luptători din tabere diferite, dar care proveneau la origini din numerosul neam al tracilor, coborâtor din pelasgi (capitolul 1).
5. Dacii la Troia
Într-o lucrare proprie tipărită în 2017 [8] arătam cu regret, că reputatul istoric Vasile Pârvan (1882-1927) care s-a inspirat masiv din Dacia preistorică, atunci când a scris Getica. O protoistorie a Daciei [9], nu a menționat-o în bibliografie, afirmând că „lucrarea lui N.Densușianu este un roman fantastic, plin de mitologie și filologie absurdă, care a stârnit admirație și entuziasm numai printre diletanți”. Însă, după 1920 (la 9 ani de la decesul lui N.Densușianu și în contextul creșterii conștiinței naționale a românilor ca urmare a Marii Uniri de la 1 decembrie 1918), savantul Vasile Pârvan trece hotărât, prin colaboratorii pe care și-i formase, la abordarea frontală a cercetărilor arheologice privitoare la preistoria Daciei. Totodată, fondează revista anuală Dacia. Recherches et découvertes archeologiques en Roumanie (1924) și ține prelegeri la Cambridge, sub titlul: Dacia. Civilizațiile străvechi din regiunile Carpato-danubiene.
Pe baza unor dovezi arheologice necunoscute de predecesori, dar și a unor similitudini toponimice evidente între zona nord dunăreană și Asia Mică el ajunge să afirme în final că: „pe ruinele cetății myceniene (Troia-n.a.), în care poetul cântase pe Hector, eroul și pe Andromaca cea tristă, dacii năvalnici ridicaseră din nou, la câteva secole după grozava cădere, o altă cetate; făurarii nordului carpatic turnau acum arme de bronz și olarii getici modelau vase în pământ ars, ale căror modele fuseseră odinioară create în văgăunile munților noștri și pe malurile roditoare ale Dunării și Tisei” [10].
Printre obiectele analizate de V.Pârvan se afla ceramica de tip „ungar” (cu proeminențe în formă de coarne și cu buza vaselor retezată oblic) găsită atât la Troia VII cât și în lacul Boian, la vest de Călărași (figura 5). Iar printre obiectele metalice se citează securea de tip „carpatic” și în special „transilvan”, turnată după tiparul de lut perfect păstrat, descoperit în Troia VII.
Referitor la toponimii, el atrage atenția asupra asemănării între denumiri geografice din regiunile istorice antice Bithynia și Mysia (vecine cu Troia) și cele din Dacia: Cepora/Bithynia, respectiv, Capora/Dacia; Caucones/Bithynia, respectiv /Caucoenses/ Dacia; Argesis/Mysia, respectiv Argesis/Dacia; Sala/ Bithynia, respectiv Sala/Dacia etc. Este de admirat, maniera demnă și patriotică cu care academicianul român înfruntă, documentat, opiniile unor istorici germani de renume (K. Schuchardt, H. Schmidt, A. Brűckner, A. Götze și W. Dörpfeld), concluzionând: „Nu trerii, nu cimmerienii, ci pur și simplu geții au fost locuitorii Troiei între 1 000 și 700 î.Hr.” [10].
––––––
Bibliografie
Nicolae Densușianu, Dacia preistorică (ediție facsimil, după cea tipărită de Institutul de Arte Grafice „CAROL GȌBL”, București, 1913). Editura ARHETIP, București, 2002.
George Andreescu, Iliada, Odiseea, Eneida, repovestite. Editura Viitorul românesc, București, 1994.
Ahmed Talat. Turcia.Ghid Turistic. Editura Vremea, București, 2006.
Jeremy B.Rutter, JoAnn Gonzalez Major, Troy VII and the Historicity of the Trojan War, Darmout, 2016.
Anca Balaci, Mic dicționar de mitologie greacă și romană. Editura Mondero, București, 1992.
Roxana Nicolae, Egipt.Ghid turistic. Editura Vremea, București, 2006.
Andrew Humphreys, Egipt. National Geographic, Editura Adevărul Holding, București, 2010.
Ovidiu Țuțuianu, Să-l reconsiderăm pe Nicolae Densușianu. Editura Dacoromână TDC, București, 2017.
Vasile Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei. Editura Cultura Românească, București, 1926.
Vasile Pârvan, Dacii la Troia. Studii de protoistorie a Daciei. Editura SAECULUM I.O., București, 2011.
–––––––
Ovidiu ȚUȚUIANU
București
14 iulie 2021
***
Ovidiu TSUTSUIANU,
Bucharest, Romania
TRACES OF THE PELASGIANS / DACIANS AT TROY
Motto: „According to Herodotus, the richest and the
strongest city of the Aeolians was Troy, pelasgian
fortress surrounded by cyclopean walls”…
Nicolae Densushianu
(Prehistoric Dacia)
1.Introduction
„Even before the immigration of Greeks, Celts and Germans into the lands of Europe, most of this continent was occupied by a race of people… which Greek historians generally called Pelasgians…The Pelasgians appear at the forefront of all historical traditions not only in Hellas and Italy, but also in the northern regions of the Danube and the Black Sea, in Asia Minor, in Assyria and Egypt …The entire territory of Thrace, which in ancient times included the homoglot populations of the northern lower Danube, was also a Pelasgian country ”[1].
In his documented work cited above, Nicolae Densushianu brings evidence of the presence of the Pelasgians in the Heme Peninsula (Balkans), the Aegean Islands, Asia Minor, Syria, Mesopotamia and Arabia, Egypt and Libya, Italy, South Gaul and in Iberia, in the northern parts of the Danube and the Black Sea.
He also draws attention to the fact that, since time immemorial, the Pelasgian tribes of shepherds swarmed from the Carpathians to the west and north, but also to the south, where they reached the northeastern regions of Africa, on the plains bathed by the river Nile, in areas now in Egypt, Sudan and Ethiopia.
These groups of shepherds, „wealthy and warriors,” carried there the first elements of prehistoric civilization; they founded the first villages and towns, built the first temples and oracles, drained the swamps of the Nile, fertilized much of the deserts. Thus, the socio-political and religious foundations of the society of that time were laid here.
These first inhabitants of Egypt were called Roma and belonged to their religious beliefs, to the traditions and dialect of the spoken language, to the old and strong family of the Arim north of the lower Danube. Several Egyptian kings from the Roma family bear (according to ancient inscriptions and sources) names such as: Rama-tu, Ramen, Ramen-ter, Ramen-ma, Ramsses, Armesses. Also in the lists of kings of Ethiopia there are names like: Rhamâi, Remâ, Armâh and Letem.
According to the Egyptian priests, the ancient kings of Egypt were from the tribe to the Pyrrhus, a word that Herodotus translated into Greek as „honest and generous man.” At first, the word Πίρωμις / piromis / (pi-Roma) was only an ethnic name, where „pi” is a proclitic article in Egyptian grammar. From the piromis, or rather from the piramis, derives the name of the pyramids, the ancient funerary monuments of the Egyptian kings, which the Arabs call, more correctly, Haram, meaning Aryan tombs.
As a reinforcement of the Pelasgian pastoral origin, the pharaohs of Egypt wore, since the time of Osiris, as traditional insignia of their sovereignty: the shepherd’s hook (bent rod) and the whip of the boar. These accessories, which I have seen on countless statues located in the halls of the Museum of Egyptology in Cairo (October 1, 2017) are often mentioned in Romanian folklore and are still worn by owners of sheep herds and cattle herds in the Carpathians.
And our patriotic historian also sadly says: “Unfortunately, even the few fragmentary data, which have not remained about the Pelasgians, are not transmitted by those who conquered them, persecuted them, and scattered them in follow. they slandered them … The history of their heyday has remained buried. In particular, the political history of the southern Pelasgians ends with the fall of Troy ”[1].
2.Troy, legendary city
Troy (Ancient Greek Τροία / Troy or Ίλιον / Ilion, Latin Troy or Ilium) is a legendary city-fortress, the site of the Trojan War, as described especially in the Iliad and the Odyssey, the two epic poems of large proportions attributed to Homer [2]. Today, it is the name of an archeological site in northwestern Turkey (Anatolia, Çanakkale Province), the traditional location of Homeric Troy (in Turkish Truva, in English Troy), on Hissarlik Hill southeast of the Dardanelles Strait, under Mount Ida near east coast of the Aegean Sea (figure 1).
A new city, Ilium, was founded on this place during the reign of the Roman emperor Augustus. It flourished until the founding of Constantinople and gradually declined during the Byzantine period.
In the 1870s, guided by Homer’s descriptions, the amateur German archaeologist Heinrich Schliemann excavated the area, discovering several treasures believed to belong to King Priam. Other research has revealed the existence of several human settlements, built successively on top of each other (about 9). One of these (Troy VIIa) is usually identified with Homeric Troy (figure 2).
Other locations were considered but the site was successfully identified as the location of the city called Wilusa in Hittite texts, Ilion being the Greek transliteration of that name. Accepted by most researchers, it was inscribed on the UNESCO World Heritage List in 1998 [3].
3. The Trojan War
This major conflict of antiquity is presented in verses much appreciated by posterity, in the form of a seductive story with both deities and humans as heroes. Zeus / Jupiter, the supreme ruler of the gods of Olympus, finding out that several „subordinates” wanted to rebel, punished them. The most severely punished were Apollo and Poseidon, who would work hard to raise the walls of Troy.
Laomedon’s son Priam took his father’s place on the throne of Troy and married Hecuba, who gave him 50 sons and a large number of daughters. But when she was pregnant with one of her sons, Hecuba had a dream that she was not giving birth to a baby but a burning torch that would burn the whole city.
Priam took the dream into account and when the child was born he took him away on a rock, hoping that the beasts of the forest would come to him and gave this task to a shepherd. After a few days there, the shepherd found the child sucking milk on a bear and touched him, took him home and cared for him, calling him Alexander. When he grew up, the child became a shepherd to his father, Priam. King Priam organized parties, games and competitions, offering as a prize a bull that Alexander cared about. As a result, he decided to compete and won. Priam and Hecuba asked him where he was from and word of word found out that he was their son, adding the name Paris (which meant a close relative, found).
At the wedding of the goddess Tethys with King Peleus, all the gods were having a hard time. Only the goddess Eris, who protected discord, quarrel, gossip, had not been invited to the party, and she thought of how to spoil their mood. In the middle of the party, she opened the doors of the divine palace, took out a golden apple from her breast, and threw it in the midst of the dancers with the challenge: „the most beautiful of you”, disappearing instantly. The quarrel between the goddesses began to take possession of the apple stopped by Zeus. The main rivals were: his daughters, Aphrodite (goddess of love and beauty) and Palas-Athena (goddess of wisdom) but also his wife, the beautiful but jealous Hera. In order not to upset any of them, and since none of the gods wanted to be the judge, Zeus decided that the choice should be made by a mortal, who turned out to be the shepherd Alexander-Paris. Each of the goddesses promised Paris a reward if the warrior chose her. Hera told him that he would make him king of all Asia, that Palas-Athena would be victorious in battle and among the sages, and that Aphrodite would make him happy by marrying Queen Helen, daughter of Zeus and Leda.
Paris accepted Aphrodite’s offer, urging her to go to Sparta and kidnap Elena, the beautiful wife of King Menelaus. Paris set out for Sparta with Aeneas, and King Menelaus let Elena take care of them. But when Menelaus left, Aphrodite came with Eros, who aimed Elena directly in the heart, with the „arrow of love.” Elena boarded the ship of Paris and they both left for Troy. Menelaus, advised by Hera (who set out to take revenge on the choice of Paris), went to his brother, Agamemnon. They decided to start a war against Troy, first trying to reconcile. Priam asked Paris to return Elena, but he refused. Thus began the war. Menelaus and Agamemnon sent messengers calling in their army the whole „flower” of the Greeks (correct the Achaeans). The prophet Calchas told Agamemnon that they would win the battle if he was accompanied by Achilles, the son of the goddess Tethys and the mortal Peleus. So Agamemnon sends Odysseus to look for Achilles and call him to battle.
Tethys knew that the end of Achilles would be in the Trojan War, and so he „hardened” him from an early age so that no weapon would penetrate him; he bathed it in the Stix (river of Hades / hell) holding it to his left heel, the only area left vulnerable. Centaur Hiron perfected him in the craft of weapons.
1186 ships and more than 100,000 armed men, under the leadership of Agamemnon, reached the shores of Troy. Hector, Priam’s eldest and strongest son, came to meet them. The battle began, but eventually the Trojan king’s troops retreated to the city. The bloody battles lasted for years.
After a while, Agamemnon’s camp was engulfed in plague. Hundreds of soldiers died every day. To escape the plague, Hriseis / Hriseida, the daughter of the Trojan priest Hrises, who fell into the hands of Agamemnon, had to be returned to her father. Achilles asked Agamemnon accordingly, but he conditioned him on receiving Achilles’ favorite, the Briseis / Brisaida maid.
And so a great conflict arose between the two. When the battle resumed, needing the brave Achilles, Agamemnon sent Briseis back, but Achilles refused. When Hector, Priam’s son, arrived at Agamemnon’s camp, he was met by Patroclus (in the armor of Achilles), whom he killed. When Achilles heard this, he became very angry, and his mother, the goddess Tethys, went to Hephaestus, who made him an even stronger armor. Then Achilles reconciled with Agamemnon and they resumed the fight. Among the brave Trojan rulers, only Hector remained, who confronted Achilles outside the city walls, but was defeated by him, who dragged his inert body tied to his chariot in front of the Trojans, terrified by such cruelty. Old Priam, protected by Hermes, went to Achilles’ tent, begging him to give Hector’s body. Achilles accepts and gives the Trojans a 12-day respite for the funeral services, after which the war resumes. Hector’s death was the greatest loss of the Trojans, being mourned by his parents, Elena, his sister-in-law but especially his beloved wife, Andromache.
The army of the Amazons led by Pentecost also came to the aid of Troy, but it was defeated by Achilles. Achilles also defeated Memnon, the son of an Egyptian pharaoh. At one point, Paris put an arrow in his bow, and aimed it at Achilles, and the god Apollo aimed the arrow at his left heel.
There was a fierce battle for Achilles’ weapons and body between the Achaeans and the Trojans who had once again dared to go out against the walls. In the end, the weapons came into the possession of Odysseus, the winner in the dispute with the mighty Ajax, who lost his suicide. The Greek Philoctetes possessed the bow of Heracles with arrows soaked in the blood of Hydra, and with this bow he killed many Trojans, and among them he found Priam’s son, Paris.
The Iliad ended in despair for both the Achaeans and the Trojans, as the brightest heroes on both sides had long since perished, and yet the war around Troy was still contained. Ten years had passed since the beginning of the conflict, without the gods driving out the Achaeans or tearing down Troy [2], [4], [5].
Only in the first chapter of the Odyssey will we find the end of the city-fortress. Odysseus proposed to the Greeks to build a wooden horse large enough to accommodate 50 well-armed soldiers (Figure 3), and Agamemnon and the bulk of the troops were forced to leave, retreating near the island of Tenedos.
The Trojans even thought that the Greeks had left them and gladly ran to the shore, where the wooden horse was. They took him, took him to the city of Troy, and celebrated the event with great drink. In the middle of the night, Odysseus and the other Trojan fighters came out of the wooden horse and opened the city gates. The bulk of the army that entered the fortress also returned. The Trojans, mostly caught asleep, were slaughtered and Troy was burned to the ground. Those who escaped alive were chained and taken captive [2].
4. Memnon’s colossi
According to some sources, based on the statement of Eratosthenes, the Trojan War took place between 1194-1184 BC. [4]. In the previous chapter, among the many disputes between various heroes of the close confrontation was the one between the Achaean Achilles and the Egyptian Memnon. This Memnon was the mythical son of the goddess Aurora and the king of Egypt and Ethiopia, Tithon.
Memnon had been sent by his father to help Troy, and was also a nephew of Priam. After killing Antiloh (the brave and skilled son of old Nestor), Memnon struggles hard until the evening with the famous Achilles. Eventually, Memnon fell dead at the feet of Achilles, who took revenge on his good friend, Antiloh.
Then the goddess Aurora, full of grief, went to Zeus with the request not to leave her son. The elder of the gods listened to his prayer and turned the brave Memnon into the dew of dawn, which falls on the leaves in the morning before the ascension of Aurora. Thus the goddess sees her beloved son every morning, who melts from her warmth [2].
Interesting and still unexplained is the fact that in almost two centuries, the myth has found a concrete application even in the Egypt of the pharaohs. On the west bank of the Nile, near the ancient city of Thebes („the oldest and grandest capital of Egypt, which was called Pelasgian” [1] ) near the present-day Luxor and Karnak, are still the remains of the monumental alley leading to the temple (now missing) of Amenhotep III / Amenophis III.
The reign of this pharaoh (1390-1352 BC) marked the height of the power and prestige of ancient Egypt. From that temple, one of the grandest buildings of the New Kingdom period, two gigantic twin statues (18 m high and 800 t mass), carved in monolithic sandstone blocks, depicting the seated pharaoh, have been preserved on the throne, with his hands on his knees (figure 4). The statues are improperly known as „Memnon’s Colossi,” and the locals call them „el Colossat” or „es Salamat.” (Later, in 2014, two more incomplete statues were discovered, smaller in size, representing the same pharaoh; one of them, with a height of 13 m and a mass of 250 t, shows him sitting with his hands on his knees, while in the other position he is „standing”).
It is said that in 27 BC, a strong earthquake shook the area, causing a massive crack in the statue to the north, other cracks being caused by strong sandstorms produced over time. Consequently, every morning at sunrise, the statue began to make bizarre, mournful sounds.
This strange phenomenon, also mentioned by ancient historians (Strabo, Tacitus, Philostratus, etc.), was interpreted by Greek poets and taken over by visitors to the area as a materialization of the myth of Memnon. Receptive to Aurora’s pleas, Zeus / Jupiter reincarnated Memnon in the statue of Amenhotep III / Amenophis III. Thus Memnon is brought back to life every morning, when Aurora strokes her son with his rays, and he responds with a long cry [6].
The tender legend has a scientific explanation: the sounds emitted are due to the vibrations produced on the surface of the cracks, caused by the sudden transition from the cold of the night to the heat of the first rays of the sun. It is also said that around 170 AD. the Roman emperor Septimius Severus would have ordered the statue to be repaired and the noise would have ceased.
However, some guides recommend that tourists visit the huge statues when the sun rises. „If you are lucky, the dew that dries in the cracks will give you unreal sounds, famous since the time of ancient Greece” [7].
5. Heroes of Thracian origin involved in the Trojan War
In the Iliad Memnon is described as „a proud and handsome son of Pharaoh, with a face as white as milk, huge in nature, brave and unsurpassed in wars” [2].The very light skin of the pharaoh, totally inappropriate with the sun-blackened Egyptians of today, leads us to believe in his non-African origin, which coincides with the statement of N. Densushianu (Chapter 1), that “the first pharaohs of Egypt had he was of the Arim family north of the lower Danube. ” So it can be deduced that Memnon was of Thracian / Dacian origin.
Also in the Iliad, Homer mentions another warrior named Rigmos, from the place where the ”plow pulls out large, thick earth (Thracia)”, which had run to the aid of the Trojans [1].
On the other hand, one cannot overlook the seemingly curious proximity of the names Memnon and Agamemnon, fighters from different camps, but who originally came from the numerous Thracian tribe, descending from the Pelasgians (Chapter 1).
Tel, the king of the Missions (estates) from the Haemus mountains (south of the Danube) also came to the aid of Troy, who, after Aristophanes, wore the pilos hat (turquoise, specific to the Getae / Dacians and preserved to this day in the Romanian folk costume!). He fought valiantly in the Trojan War, was wounded by Achilles, but retreated to heal his wounds. His son Euripil also took part in the fighting, killing many Greeks, and killing Mahaon, the famous surgeon of the Hellenic army (one of the heroes of the Iliad), who also ended up in battle. In the camp of the allies of Troy was also the Amazon Pentesilea, a Thracian of the nation, who died on the battlefield under the blows of Achilles. Taking off her armor, he was amazed at her beauty and began to weep bitterly [8].
6. The Dacians at Troy
In an own work printed in 2017 [9] I showed with regret that the famous historian Vasile Pârvan (1882-1927) who was massively inspired by prehistoric Dacia, when he wrote ”Getica. A protohistory of Dacia” [10], did not mention it in the bibliography, stating that „N. Densușianu’s work is a fantastic novel, full of absurd mythology and philology, which aroused admiration and enthusiasm only among amateurs.” However, after 1920 (9 years after the death of N. Densushianu and in the context of the increase of the national consciousness of the Romanians as a result of the Great Union of December 1, 1918), the scientist Vasile Parvan passes decisively, through the collaborators he formed, to the frontal approach of the archeological researches regarding the prehistory of Dacia.
At the same time, he founded the annual magazine ”Dacia. Recherches et découvertes archeologiques en Roumanie” (1924) and gives lectures at Cambridge, under the title: ”Dacia. Ancient civilizations in the Carpatho-Danubian regions”.
Based on archaeological evidence unknown to his predecessors, but also on obvious toponymic similarities between the northern Danube area and Asia Minor, he finally states that: „on the ruins of the Mycenaean fortress (Troy- author’s note) in which the poet had sung Hector, the hero, and the sad Andromache, the rushing Dacians had again built, a few centuries after the great fall, another fortress; the makers of the northern Carpathians were now pouring bronze weapons, and Getic potters were shaping earthenware vessels, the patterns of which had once been created in the cradles of our mountains and on the fertile banks of the Danube and Tisza ”[11].
Among the objects analyzed by V. Parvan was the “Hungarian” type pottery (with horn-shaped prominences and obliquely cut edge of the vessels) found both at Troy VII and in Boian Lake, west of Călărași (figure 5). And among the metal objects are the “Carpathian” type ax and especially the “Transylvanian” type, cast according to the perfectly preserved clay pattern, discovered in Troy VII (figure 6).
Regarding the toponyms, he draws attention to the similarity between geographical names from the ancient historical regions of Bithynia and Mysia (neighboring Troy) and those of Dacia: Cepora / Bithynia, respectively, Capora / Dacia; Caucones / Bithynia, respectively / Caucoenses / Dacia; Argesis / Mysia, respectively Argesis / Dacia; Sala / Bithynia, respectively Sala / Dacia etc.
It is admirable, the dignified and patriotic manner in which the Romanian academician confronts, documented, the opinions of some famous German historians (K. Schuchardt, H. Schmidt, A. Brűckner, A. Götze and W. Dörpfeld), concluding: not the Cimmerians, but simply the Getae were the inhabitants of Troy between 1,000 and 700 BC. ” [11].
7. Instead of conclusions
The topic cannot be concluded without mentioning the special contribution of the first female archaeologist in the world, the Romanian Zsófia (Sofia) Torma (born on September 27, 1832 in Cristur / Hunedoara county and died on November 14, 1998 in Orashtie) to the hypothesis of the connection between Dacians and Troy.
Thus, following the excavations started in 1875 in the Turdash area (near Alba Iulia), continued until 1879 on the Nandrului Valley and in other adjacent areas, Torma (considered in the documents of the time Hungarian researcher, although he came from an old Romanian family) discovers objects ceramics, figurines or spindles, on which were found over 300 inscriptions in regular, geometric or stylized forms.
The results of her efforts are presented at the general meeting of the General Society of Anthropology, held in Berlin in August 1880. On this basis, in subsequent discussions of the renowned researcher with illustrious archaeologists of the time (A. Voss, R. Virchov and H. Schliemann) concludes that ”European Neolithic populations certainly had their own writing system”.
The existence of this proto-writing reported by Sofia Torma was to be confirmed in 1908, when M. Vasic found it in the site of Vinča (near Belgrade), being found, in 1958, in Banjica (also near Belgrade). In 1961, the Cluj researcher Nicolae Vlasa will discover the „plaques from Tartaria” with similar writing and nowadays, the famous archaeologist from the USA (of Lithuanian origin) Marija Gimbutas will validate through her research the idea of the emergence of European proto-writing in the „Vinča-Turdash” culture [9].
It is interesting that from the unique collection of prehistoric objects discovered by Torma at Turdash and Valea Nandrului, the most precious are considered idols as well as clay wheels containing rudiments of writing. During an occasional visit (following the proceedings of a Balkan Conference on Environmental Protection) to the Vinča site in November 2002, I was particularly impressed by the exemplary way in which it was preserved, organized and valued, and I bought a copy as a souvenir. (of course) after a female-looking clay idol with geometric writing imitations.
Returning to Sofia Torma’s 1880 communications, Schliemann himself stated that she agreed with the author’s conclusion, „The ancient inhabitants of Transylvania belonged to the same prehistoric trunk of a family of Aryan peoples as that of Hissarlik, Troy.” Thus, for the first time, the researcher drew attention to the „perfect identity between the culture of Troy and that of Dacia” [12].
Bibliography
1. Nicolae Densushianu, Prehistoric Dacia (facsimile edition, after the one printed by the “CAROL GȌBL” Institute of Graphic Arts, Bucharest, 1913). ARHETIP Publishing House, Bucharest, 2002.
2. George Andreescu, Iliad, Odyssey, Aeneid, retold. Viitorul românesc Publishing House, Bucharest, 1994.
3. Ahmed Talat, Turkey. Tourist Guide. Vremea Publishing House, Bucharest, 2006.
4. Jeremy B.Rutter, JoAnn Gonzalez Major, Troy VII and the Historicity of the Trojan War, Darmout, 2016.
5. Anca Balaci, Small dictionary of Greek and Roman mythology. Mondero Publishing House, Bucharest, 1992.
6. Roxana Nicolae, Egypt. Travel Guide. Vremea Publishing House, Bucharest, 2006.
7. Andrew Humphreys, Egypt. National Geographic, Adevărul Holding Publishing House, Bucharest, 2010.
8. Alexandru Papadopol-Calimah, Lost old writings touching Dacia. (edited by Aurora Petan). Dacica Publishing House, Bucharest, 2007.
9. Ovidiu Tsutsuianu, Let’s reconsider Nicolae Densushianu. Dacoromână TDC Publishing House, Bucharest, 2017.
10. Vasile Parvan, Getica. A protohistory of Dacia. Romanian Culture Publishing House, Bucharest, 1926.
11. Vasile Parvan, Dacians at Troy. Protohistory studies of Dacia. SAECULUM I.O. Publishing House, Bucharest, 2011.
12. *** Proto-writings from Turdash and Nandrului Valley, discovered in 1875. Romanian Zsófia Torma, the first female archaeologist in the world. “Certitudinea”(Certainty)/ newspaper, Bucharest, Year 3, No. 31, 2019, p.8.