Ce viață tumultoasă am trăit! Câte furtuni ne-au lovit, câte raze de soare ne-au mângâiat, câți oameni ne-au făcut fericiți și câți alții ne-au lăsat suferinzi. Cu toții am urcat și am coborât, cu toții am iubit și poate, uneori, am disprețuit, în căutarea răspunsului, a adevărului absolut la eterna și apăsătoarea întrebare „de ce? de ce eu?”
Și de regulă, această întrebare o adresam cerului, Raiului, acolo unde, unii spun că locuiește unicul și Atotputernicul Dumnezeu. De-a lungul timpului și cu precădere în ultimele decenii am asistat, din nefericire, la scindarea lumii, la răzvrătirea oamenilor – unii împotriva celorlalți, la cele mai moderne metode de anihilare a celui care îi încurcă pe cei mulți și puternici, a celui care se opune unor scenarii creionate cu măiestrie de marii făuritori de masterplanuri brodate de interese meschine si de pseudoprincipii.
Am intrat de multe ori în jocuri oarbe cu credința că acestea fac parte din naturalul vieții și ne-am pus sufletele în mâini nepotrivite, levitând în naivitatea omului bun, așa cum am fost crescuți și educați de părinții și bunicii noștri, ignorând direcția spre care a pornit lumea noastră actuală. Ploaia de săgeți care s-a năpustit în nenumărate rânduri asupra noastră ne-a rănit profund și probabil că niciodată nu ne-am fi așteptat ca lumea să fie atât de periculoasă. Nu ne-am construit scuturi înainte să pășim cu încredere în viață tocmai pentru că am crezut în autenticitatea și în umanitatea celor din jurul nostru. Însă astăzi, fără scut, nu putem rezista asediilor tumultuoase și cedăm. Încetăm să mai fim.
Există însă ceva ce nu ne poate lua nimeni niciodată: ceea ce avem în minte și în suflet. Ceea ce suntem. Și de cele mai multe ori intemperiile sângeroase prin care ne este dat să trecem ne întorc cumva către noi înșine, către nucleul ființei noastre, rămasă, decenii la rând în anonimat. Poate că nu se mai poartă credința în Dumnezeu, poate că nu se mai poartă autenticitatea, poate că nu se mai poartă mirosul îmbietor al cărților, poate că sensibilitatea, romantismul și poezia sunt desuete și “siropoase” în accepțiunea individului modern însă unii dintre noi rămânem simpli clasici.
DI+AGNOSTICA, această semnătură nudă a sufletului meu, plutește ca un puf de păpădie prin Univers și se ridică deasupra necredinței omului de astăzi; a necredinței în divinitate și în el însuși, în iubirea fără margini, în sacrificiu, în autenticitate, în tot ceea ce cândva definea atât de simplu și de natural ființa umană. Mi-a trebuit un deceniu pe lângă un sfert de veac, în care sunt însumate bucurii imense și eșecuri cutremurătoare , pentru a mă întoarce la mine. În încercarea acerbă de a ține pasul cu trendurile, de a contribui la schimbarea în bine concretizată în fapt într-o luptă cu morile de vânt, de a intra pe uși care mi-au fost închise în față înainte ca eu să bat în ele, am realizat că am uitat motivul nașterii și al vieții mele: acela de a trăi. Și am început să trăiesc. Pentru mine. Pentru cei iubiți. Pentru cei dragi care mai sunt și pentru cei plecați.
Poeziile mele pictează pe pânza realității cu pensula minții și cu acuarela sufletului credințe, sentimente și emoții, niște extravaganțe gratuite dăruite de Dumnezeu, aruncate asemeni unor obiecte vechi și uzate, într-un tomberon. Într-un picaj neașteptat, am refuzat să îmbățișez sentimentul fricii și să închid ochii; i-am ținut deschiși și am văzut în cădere, sclipind ca niște diamante neprețuite, sticluțe mici pline de esențele vieții, pe care eu, în verva cotidianului grăbit, le-am aruncat la gunoi. Și am aterizat în picioare. Primul gest pe care l-am făcut a fost magic. Am îngenuncheat în fața lor și i-am mulțumit divinității pentru aceasta nouă șansă. Le-am ridicat de printr e gunoaie, le-am curățat cu dragoste și le-am oferit cea mai frumoasă casă: sufletul meu. Și de acolo, din ele, se scriu poeziile mele.
Poezia este pentru mine un soi de anticorp magic, care luptă neobosit, oricând, cu orice simptom al oricărei boli. Când sufletul mi-a fost plin, l-am descărcat prin poezie iar atunci când mi-a fost gol, l-am hrănit cu ea. Pledoarii nocturne în versuri răsunau în mintea mea ori de câte ori bătăile inimii mele atingeau cele mai înalte note, într-un crescendo dus la extrem de întâmplări dureroase, provocate de creaturi meschine, mari în rang și mici în suflet.
Ce m-aș fi făcut eu, o frunză în vântul furios al lumii, dacă nu ar fi fost…poezia? Poezia și Dumnezeu. Aș fi hoinărit o vreme prin necunoscut până când, sleită de puteri, flămândă și înghețată până în măduva oaselor m-aș fi prăbușit la pământ pentru totdeauna. Aș fi fost regretată o vreme și apoi uitată. Definitiv. Însă măreția cerului mi-a trimis tocmai mie razele sale tămăduitoare iar ele, cu atâta blândețe, luminând în cascade de vis iubirea celor dragi, splendoarea locului în care trăiesc și duetul androginic creat de mintea și de sufletul meu, mi-au arătat cum să le adun pe toate la un loc și să construiesc eternitatea. Eternitatea mea și a celor dragi mie.
Iar liniștea… liniștea născută din poezie este cea mai frumoasă muzică pe care am ascultat-o vreodată, o sublimă eliberare orchestrata cu măiestrie de confluența rațiunii cu simțirea, veritabil panaceu și magnifică încântare a eu-lui suferind și răzvrătit.
DI+AGNOSTICA trece peste și dincolo de necredință; pentru că eu cred și cred pentru că le-am trăit pe amândouă. Și mai cred că este nobil să trăim cu sufletele la vedere pentru că, negreșit, un suflet neîncorsetat va fi mereu un suflet liber.
Sunt mulți cei care nu cred. Nu cred în ei, nu cred în alții, nu cred în Dumnezeu!
–––––––––
Cristina HOROTAN
Șelimbăr, Sibiu
noiembrie 2021