Solilocviu cu umbre
Răsunau poeziile
deasupra interminabilelor întinderi de frunze veștejite ale inimii,
păreau un muget de dezrobire din neclintire al stâncilor,
clopote fisurate pe interior
de atâta solilocviu încapsulat în surzenia zeilor,
viermuiala dezmorțită a adâncurilor
de-a se înălța într-o zi o floare în lumina soarelui,
albastrul blând al cerului mușcat de umbre bolovănoase,
ecoul melancolic al fâlfâitului de aripi al păsărilor, al amurgului, al toamnei,
tălăngi la gâtul iubirii… ostenite.
.
Urme de lighioane
Am pornit
pe calea propriilor urme,
nu mai erai acolo,
nici luna,
nici eu
fratele ei de cruce!
.
Doar
destinul
de lup singuratic
al poemului
ce se replia
prin venele vidului.
prin pădurea
asta (de lighioane ale sufletului,)
fără răspântii,
fără vreo stea căzătoare
care să taie întunericul în două
fie și preț de o bătaie de inimă!
.
Orașul
Orașul
mi-a bătut la ușă
în toiul nopții
după ce s-a uitat
în prealabil, pe vizor.
Ne cunoșteam
dar nu eram tocmai la pertu.
Am intuit
că se simțea singur
cel mai apropiat oraș
era la o distanță de
câțiva ani singurătate.
Părea simpatic în felul lui
doar că uneori câte un automobil
se scurgea zbârnâitor agasant
(ca o muscă) prin arterele somnului meu.
Alteori câte o cutie de bere goală
se zbătea printre trapele vântului
pe post de chiorăit de mațe.
Am chiorăit deodată
și ne-am zâmbit (pe seama acestui gest)
cu subânțeles, camaraderește.
Într-un final, orașul
nici nu a vrut să intre,
nici nu a plecat cu adevărat,
a adormit ghemuit
pe treptele clipelor
din casa scării.
La trezire, grăbit
să nu se întâlnească cu locatarii
și-a pierdut un oftat, greu
cât un bolovan uriaș
pe care nimeni nu reușea
să-l urnească, să-l scoată
din viețile noastre.
.
Clopote pentru inocență
În punctul în care
soarele și luna
varsă o lacrimă împreună –
steaua căzătoare a iubirilor tale.
.
Sufletul tău trăia doar noaptea,
era o sămânță de înger insomniac.
.
De ce poemele tale
nu trag la amiază clopotele
pentru inocența sufletului?
.
Ploaia adunată
lacrimă cu lacrimă
de norul acesta tomnatic,
răstignit pe inimile noastre.
.
İncertitudine
În impoderabilitatea tăcerii,
de la ultimul palier al însingurării
îngerii varsă petale albe – nu lacrimi
.
Păsările din zborul cărora citeam semne, par
hieroglife împrăștiate în cele patru zări, de vânt.
.
În coconul acesta de vid
clipele mă spală precum râul
o piatră de pe fundul albiei.
.
Reîntâlnirea noastră –
partea îndepărtată, nevăzută a lunii.
Francisc Edmund BALOGH