Am știut ce să cer. Au fost de acord. M-au dat la biroul de conjunctură și marketing. Cel mai bun birou, pentru că acolo nimeni nu avea nimic de făcut. Șeful de birou răspunde la telefon și îmi spune speriat că sunt chemat la directorul general. Mai speriat eram eu. Era a doua zi după ce m-au angajat acolo, la ICE Autotractor din Brașov, că uitasem să vă spun. Îmi tremurau pantalonii de frică, dar nu cred că se vedea. Cred că nu se vedea nici că îngălbenisem.
— Hait! mi-am zis în gând. Au verificat și au descoperit că am mințit la interogatoriul cu securistul întreprinderii.
Mințisem că n-aveam rude în străinătate și nici legături cu cetățeni străini.
În anticamera la directorul general erau vreo câteva zeci de indivizi, corect îmbrăcați în costume de culori sumbre și la cravată, extrem de sobri și de serioși, pe scaune la perete sau în picioare, tot la perete. Parcă erau la vreo înmormântare și așteptau să vină sicriul. Toți încruntați și cu ochii în popoul secretarei, care făcea cafeaua pentru director. Ea mi-a făcut semn să intru la director. Unii din ăia au protestat, că ei erau acolo înaintea mea și aveau urgențe. Nu le-am dat atenția pe care voiau ei să le-o acord. Am bătut la ușă și am intrat cu inima cât un purice. Eram alb ca varul de frică. Biroul directorului general era imens. Un covor persan, cu o suprafață și mai mare decât a sălii, acoperea întreaga podea și era răsucit rulouri la margini. Se vorbea în tot Brașovul de acest covor. Fusese primit cadou de la șahul Iranului, pentru că Brașovul înființase o fabrică de tractoare românești la Tabriz.
— Am auzit că ați fost angajat pentru limbi străine. Ia să vedem! Ce scrie aici?
Așa se vorbea în comerțul exterior, cu „dumneavoastră,” chiar și de la cel mai superior, cum era el, la cel mai inferior, cum eram eu. Ca și cum am fi fost oameni civilizați. Nu ca la Grupul de Șantiere Montaj Cazane Vulcan din București, cu „bă ăla!” sau și mai rău, de poate suporta hârtia. Dar toată lumea suporta și se trăgeau toți de șireturi. De aia se zice că fiecare întreprindere, fiecare loc de muncă, spital, școală sau ce o fi, are o anumită cultură ori rutină, a sa. Sau nicio cultură, nicio rutină, doar harababură. Am mai scris o schiță umoristică despre viața pe șantier, însă unele redacții nu au putut-o publica, iar când s-a publicat am fost apostrofat că așa și pe dincolo și că să scot schița aia de pe Net și că să mă pocăiesc. Eu n-am fost pus cu genunchii pe coji de nucă, nici când eram elev. Deși ar cam fi fost motive, de trei ori pe zi.
Cum ziceam, directorul mi-a dat o scrisoare dintr-un maldăr de scrisori desfăcute și înregistrate. Erau câteva rânduri de la un partener extern. I-am tradus. A scris rezoluția pe scrisoare: E-15. Răspundeți pozitiv! Mi-a dat altă scrisoare. A pus rezoluția: A-25. Răspundeți conform legii! După vreo jumate de oră și ceva, am terminat de tradus toate scrisorile, mi-a mulțumit și am ieșit. Unul dintre așteptătorii din anticameră a strigat la mine:
— Ia ascultă, tovarășu’! Ia vino încoace!
Păi ce, așa se vorbește în comerțul exterior? Nici ciobanii analfabeți la stână nu renunță la demnitatea lor proprie când i se adresează cineva. Ce, eu eram nevasta lui ca să îmi vorbească arogant și cu dispreț? Ăștia care au limba aspră când vorbesc cu inferiorii au limba dulce când îi ling, unde îi ling pe superiori. L-am străfulgerat cu o privire indiferentă, atât de neutră, încât să îl lase pe gânduri și nu m-am abătut din drumul spre ieșire. M-am așezat la locul meu în birou și am reluat să citesc Scânteia.
— Ce a vrut directorul? m-a întrebat șeful de birou.
— Care director? am ridicat eu o sprânceană.
Șeful și-a retras capul între umeri ca un copil terorizat și nu a mai zis nimic. A doua zi, tot așa, la ora opt și cinci minute, ca și ieri, sună telefonul, iar șeful îmi zice că sunt chemat la director. M-a mustrat cu un gest din cap și a zis:
— Păi eu ce sunt aici?
În anticameră, ăia erau tot acolo ca și ieri. Unii pe scaune la perete, alții în picioare, toți în ordinea ierarhică. Toți subdirectorii, toți șefii de zone și de birouri operative: Europa 15, Asia-Australia, America, Vest 1, Vest 2, CAER sau șefii de produse. Toți, cu aceleași urgențe de ieri sau de luna precedentă. Am trecut pe lângă ei cum treci pe lângă ulucile unui gard, fără să le vezi. Nu se mai uitau în fundul secretarei, întorceau capul după mine și nu mai cârâiau.
Directorul a zis să iau un scaun și să stau jos, în fața biroului. Secretara a venit cu două cafele. Una pentru el și una pentru mine. I-am tradus toate scrisorile, am plecat și iarăși au rămas ăia din anticameră cu gurile căscate de nedumerire. De bună seamă că au început să își facă gânduri și presupuneri sigure.
Întreprinderea primise cadou un Mercedes ultimul răgnet, de la firma MAN, de la care cumpăraserăm licența pentru camioanele noastre DAC, numite apoi ROMAN. Șoferul întreprinderii conducea Mercedesul și îl transporta numai pe directorul nostru general. Dimineața, auzeam Mercedesul oprind sub ferestrele biroului nostru. Lăsam ziarul din mână, mă ridicam fără să mai zic nimic și mă duceam la director. Nimeni nu își putea explica ce discutam eu cu directorul o jumătate de oră, la cafea, în timp ce toți șefii așteptau cu probleme urgente, arzătoare și niciodată nu i se mai oferise vreunuia din ei vreo cafea. Toți au început să mă salute cu plecăciune și cu „Să trăiți!” Și pe bună dreptate. Ajunsesem să dețin cel mai important secret din întreprindere, cum nici la BDS (Biroul de Documente Secrete) nu erau așa de mari secrete: Secretul că directorul general nu cunoștea nicio limbă străină.
Barosanul pleca deseori în străinătate, dar numai pentru câteva zile. În lipsa lui, niciun subdirector nu avea voie să își pună fundul în Mercedes. Subdirectorii conduceau ei înșiși vreun Volkswagen sau Opel, primit cadou de la alți parteneri străini. Mașinile primite cadou își păstrau placa cu numărul din străinătate și așa erau donate Securității, când întreprinderea primea cadou altele, noi. Iar Securitatea dona mai departe mașinile la Miliție. Ca să își facă filatorii filajul sub acoperirea plăcii din străinezia.
Șoferul directorului era soțul secretarei și securist în civil. Primise ordin de la director ca, în lipsa lui, să fie la dispoziția mea cu Mercedesul. Așa că mergeam des la București, unde aveam treabă la editură sau umblam prin librării și anticariate sau intram la filme. Timp în care șoferul era liber să facă ce vrea. Ne întâlneam în curte la minister, la ora cutare. Șeful meu de birou nici nu îndrăznea să îmi dea vreo sarcină de serviciu. Socotea că ar fi fost prea riscant pentru el să se pună rău cu mine. Numai așa din sadism, îl întrebam dacă avea vreo hârtie să i-o duc la minister. Ca să nu se mire unde plecam fără să îi cer voie.
* * *
Într-o zi, directorul general era plecat cu șeful de personal în Australia. Iar eu nu aveam de ce să merg la București. Mai era până la salariu și nu mai aveam bani de cumpărat cărți. Șeful meu de birou îmi pune pe masă o decizie, cum că sunt mutat la un birou operativ, să derulez contractul de remorci pentru Germania de Răsărit. A căzut cerul pe mine. Numai de muncă nu aveam chef. Mai degrabă citeam Scânteia în întregime sau mă uitam la colegii care nu aveau nimic de făcut, decât să muncesc ceva. Decizia era semnată de șeful biroului de camioane pentru Europa. Am intrat la el fără să bat la ușă și nu l-am salutat. I-am pus decizia sub nas, am rupt-o bucățele, i-am lăsat-o pe birou și am zis privindu-l în ochi:
— Cineva vrea să scoată castanele din foc cu mâna dumneavoastră.
El nu a zis nici pâs. Nu a clipit. Ca la poker. Și eu tot ca la poker. I-am întors spatele și am plecat.
M-am întors în birou și am reluat ziarul. Șeful a zis răspicat și amenințător să pun imediat în aplicare decizia pe care mi-o dăduse.
— Care decizie?
A rămas cu respirația tăiată și n-a mai zis nimic. A ieșit din birou ca un uragan și desigur că s-a dus la șeful de la camioane. Nu știu cum s-o fi justificat ăla. S-a întors nu tot ca un uragan, ci ca un motan spășit. De atunci, și unul și celălalt mă salutau cu capul plecat, iar eu abia clipeam din ochi, în loc de răspuns. Nu cutezau să îmi adreseze nicio vorbă. Necum să îmi dea vreo sarcină de serviciu.
* * *
Sosesc trei reprezentanți de la firma MAN, cu pretenția să nu mai scriem DAC pe camioanele noastre. Să le zicem altfel. Noi întrebam de ce să schimbăm denumirea, iar ei nu voiau să ne spună. Noi pricepeam că nemții aflaseră de miștourile românilor. DAC fusese înainte denumirea depozitului de colectare a fierului vechi. Când au apărut camioanele cu aceeași denumire, prescurtarea la fiare vechi devenise DCA. Și se făceau confuzii mai mult sau mai puțin voite. După câteva ore de discuții fără rezultat, directorul general le-a propus nemților să punem literele lor MAN și trei litere din partea română. Nemții voiau să le spunem pe loc, ce litere și unde le vom pune. Nu le puteam spune ce birocrație aveam de întâmpinat pe la diferite ministere din București și nici nu puteam spune că orice schimbare, cât de mică, trebuia să se facă cu aprobarea lui Ceaușescu. Nu puteai să bați un cui în gard, fără aprobare scrisă de la șeful țării. Directorul nostru a dat-o cârmită și le-a spus că nu puteam să luăm vreo decizie fără să întrebăm și conducerea fabricii. Nemții ziceau că nu pleacă de la noi fără un rezultat concret. Directorul le-a mai făcut încă o concesie. A zis că noi vom pune numai două litere.
— Ce litere?
— Nu știu. O să ne mai gândim. Două litere. Atât. Două litere nu sunt trei litere.
În fața unei logici atât de evidente, nemții au uitat să ne ceară să precizăm unde vom pune cele două litere și au acceptat. Avantajul nostru strategic la aceste tratative, ca la toate tratativele comerciale, era că îi flămânzeam și apoi ne grăbeam la restaurant, să mâncăm împreună cu partenerii noștri. Se făcuse seară, cum prea bine știa directorul că o să se facă seară. Ambele părți au semnat protocolul, că ne giorăiau mațele. Pe coridor, în drum spre ieșire, careva l-a întrebat pe director ce litere se gândise să punem. Acesta i-a șoptit la ureche:
— RO. Și o să le punem înainte de MAN. Bucureștiul o să aprobe vâjâind.
— Văleu, maică! a urlat de bucurie cel ce întrebase, ridicând brațele în tavan, să îl apuce pe Dumnezeu de un picior, îndoindu-se pe spate în culmea fericirii și bătându-se cu pumnii în piept ca Tarzan. Ohohooo!
Nemții s-au răsucit speriați, ce se întâmplase de urla ăla ca’n junglă. Iar el a continuat, ținându-se cu mâinile de șale:
— Ah! Lumbago!
Ne ducem noi cu nemții la restaurant la ARO. Un mareșal în uniformă albastră, cu fireturi aurii și cu șapcă pe care scria Carpați, păzea intrarea în hotel. A dat mâna cu directorul nostru și cu nemții. N-a mai dat mâna și cu ceilalți români. Știa că nu erau importanți. A dat mâna cu mine și mi-a ținut mâna strânsă între mâinile lui, zicând că fusese îngrijorat, întrucât nu mă mai văzuse de câtăva vreme. Colegii mei, toți superiori mie ierarhic, s-au mirat, cum de mă cunoștea mareșalul și era mai prietenos cu mine decât cu directorul. Șeful de sală a dat și el mâna cu directorul nostru, apoi cu nemții și cu mine, însă mai călduros cu mine decât cu directorul. Mi-a zgâlțâit mâna mai temeinic decât mareșalul. Unde dispărusem, de nu mă mai văzuse de atâta vreme și m-a întrebat unde eram acum. Au venit și ospătarii, m-au salutat, au dat mâna numai cu mine și cu nimeni altcineva, nici măcar cu directorul:
— Dom’ profesor! Nu v-am mai văzut de mult. Să trăiți! Ați intrat în ceață? N-ați mai venit pe la noi. Unde sunteți acuma? Vai ce bine îmi pare că vă văd. Să trăiți! Să trăiți!
Ne-am așezat noi cu toții la o masă lungă, comandată dinainte. Directorul în capul mesei, la stânga lui nemții, la dreapta directorului șeful de personal apoi alți șefi de la noi, iar pe partea opusă, alături de nemți, alții dintr-ai noștri. Cu toți eram vreo douăzeci la masă. Mie mi-a rămas locul din celălalt capăt al mesei. I-am făcut semn directorului ca un fel de scuze că nu găsisem loc lângă el ca să îi traduc, iar el mi-a făcut semn să rămân acolo unde eram. Am înțeles că nu avea chef să discute cu nemții. Îndată ce ne-am așezat, au venit și alți ospătari, unii după alții și m-au salutat, au dat mâna cu mine, bucuroși să mă vadă:
— Dom’ profesor! Ce mă bucur să vă văd! Să trăiți! Pe unde mai sunteți?
Au venit până și bucătarii să mă salute, toți bucuroși să dea mâna cu mine. Cei de la masă se uitau la mine, nu mai discutau nimic între ei și nu își explicau cum de eram eu mai cunoscut la restaurant decât directorul. Doi ospătari au venit cu un platou imens, un al treilea ospătar m-a servit întâi pe mine, apoi s-au dus la celălalt capăt al mesei să îl servească pe director și pe ceilalți. Așa făceau cu tot ce ne serveau. Veneau întâi la mine și după aceea la director. Degeaba le spuneam să îl servească întâi pe director. Mi-au turnat vin în pahar întâi mie, apoi directorului. Unii meseni mă priveau suspicioși, închipuindu-și că înainte de a mă angaja la Autotractor, aș fi fost securist la acest restaurant.
Numai șeful de personal zâmbea pe sub mustață și îmi făcea cu ochiul. El și cu directorul erau singurii care știau că eu, înainte de a mă angaja la Autotractor, fusesem profesor de română la Școala Profesională Comercială. Ospătarii și bucătarii fuseseră elevii mei. Șeful de sală și mareșalul mă cunoșteau, deoarece școala avea contract cu restaurantul, iar noi, cei care eram diriginți, veneam să îi întrebăm cum se comportau elevii noștri la orele de practică.
* * *
Într-o zi, șeful personalului vine val-vârtej, smulge ușa de la biroul nostru și strigă din prag:
— Toți bărbații, la trageri!
Am ridicat ochii din ziar și nu l-am lăsat din mână. Mi-a zis că și eu trebuie să merg la trageri. I-am amintit că eu sunt inapt medical pentru serviciul militar, scos din evidența armatei. Îmi văzuse livretul militar când mi-a făcut contractul de muncă.
— N-are a face! E ordin de la împărăție și nu se discută! Directorul general e deja în autocar.
Autocare Chausson importate de întreprinderea noastră pentru ministerul turismului. Salariații de la orice alte întreprinderi, chiar și cei de la primărie sau de la regiunea de partid, se duceau la trageri în camioane militare, trimise de la regiment. Ne-au dus la trageri într-un regiment din apropiere. Ne-au dat la fiecare câte un AKM și trei cartușe. Să nimerim fiecare câte o țintă, o siluetă dintr-o placă groasă de fier. Eu nu mai trăsesem niciodată cu nicio armă, dar cunoșteam AKM. Învățasem în cele câteva zile de armată să demontez și remontez acest model de armă. După prima săptămână, m-au dus la Spitalul Militar Central din București. Acolo m-au examinat două săptămâni, m-au clasat inapt și m-au lăsat la vatră. Acum la trageri, trăgeam pentru prima oară în viața mea. Am încărcat arma. Toți acei șefi mari și lați, extraplați, făcuseră serviciul militar înainte de se a fabrica aceste arme la noi în țară, iar unii întrebau cum să încarce arma. Am poziționat cătarea pe țintă, am ochit, mi-am ținut respirația, cum știam că trebuie să ne-o ținem când apăsăm pe declanșatorul aparatului de fotografiat. Și am apăsat pe trăgaci. Am nimerit ținta. Aud din spatele meu că mă strigă șeful personalului:
— Dom’ profesor!
M-am întors spre el. Alături de el era securistul întreprinderii. În civil, ca întotdeauna. Șeful de personal m-a mustrat cu degetul ca pe un copil care nu era cuminte. Ce o fi fost în capul lui? Trag al doilea foc și iarăși am nimerit.
— Dom’ profesor! Păi ce mama dracului? Chiar așa? Adică noi suntem proști? a zis șeful personalului și s-a uitat cu subînțeles în ochii ofițerului de Securitate.
Securistul m-a privit cu un zâmbet conspirativ și a zis:
— Lăsați, că mai pricepem și noi câte ceva, așa, cumva! Păi nu? Știm noi!
Și a făcut semn subofițerului care ne distribuise armele, să îmi ia arma și cartușul încă netras. Apoi m-a salutat reglementar cu mâna la tâmplă și lovindu-și călcâiele de la pantofi. De atunci, atât șeful de personal cât și securistul întreprinderii făceau plecăciune când mă salutau:
— Să trăiți, dom’ profesor!
————————————-
Victor RAVINI
La Grande-Motte, Franța
17 februarie 2021