E foarte cald și întuneric. Cred că sunt bolnav. S-ar putea să mor? Poți muri oricând. Am intrat pe furiș în baia apartamentului cu perete de sticlă glazată prin care se văd umbrele trecătorilor. Caut un loc unde să mă ușurez. Am și găsit, chiuveta e la o înălțime convenabilă. Jetul se scurge încet, fără a face zgomot, pe lângă o gâlma mare aranjată în pântecul ei, învelită într-un prosop de bucătărie alb și moale. Ușa e întredeschisă și se vede coridorul apartamentului cu cele trei intrări ale dormitoarelor. O doamna de vârstă mijlocie, plinuță la corp dar cu fața frumoasă, care putea fi distinsă cu premiul întâi însă nu o pot puncta. Nu mă vede căci sunt în întuneric dar mă străduiesc să nu se audă nimic și acum mă uit pe unde se scurge lichidul pe care-l elimin și când mișc sacul se revelează o masă mare de aluat frământat pus la dospit.
În teatru am învățat să accept ca normal urinatul în chiuveta din camera de machiaj, veceul era prea departe iar în turnee pe la căminele culturale de prin comunele și satele României erau pe undeva prin curte iar eu trebuia să intru în scenă. Săracul Eminescu, câte a avut de îndurat de la mine. Nu puteam să trec prin mijlocul sălii și să fug repede la WeCeu, spunând: vai, lăsați-mă să fac repede pișu după care să mă întorc pe scenă în rolul de June prim.
Mă alertez când mă gândesc că voi fi descoperit și mă grăbesc să spăl cu apă curată dâra aurie a urinei care se tot scurgea și mă consolez spălând-o la temperatura cuptorului pentru ca toți covizii și alte bacterii să fie omorâți. Iese a doua tipă din camera din stânga. E de o frumusețe rară, îmbrăcată și ea complet în negru, cu o bluză dantelată și părul inele îi ascunde misterios o față gingașă. O recunosc. E prima mea iubire și „păcat” din tinerețe. Au trecut vreo 50 de ani de atunci. Eram copii. Tatonam iubirea. Sărutul și mângâiatul sânilor și a feselor voluptoase, a pulpițelor atletice terminate în labe de gâscă, cam mari însă foarte senzuale. A respirației adânci plină de frică și curiozitate. La 15 ani e ușor să fii condamnat de părinții acelor vremuri și tradițiile românești de păcătoșenie și să fii ușor amenințat cu pușcăria. La această vârstă e ușor să te gândești la sinucidere. Nu i-am spus niciodată cât o iubesc, cât am iubit-o atunci și încă și azi. Părinții sunt conștienți și amorțiți de problemele vieții și a luptei pentru supraviețuire, însă săracii sunt proști și spălați zilnic la creier ca să realizeze prin ce mister trec doi copii la vârsta pubertăți. Ei luau bătaie și plecau cu vaca la vârsta mea. Doamne, cât am iubit-o! O iubire care a fost strivită ca un muc de țigară. Îi admir și azi pe țiganii care își lăsau copiii să se căsătorească la 11 ani. Ies și o întâmpin. E subțirică, înaltă și timidă. Sigur sunt la ea acasă. Cum am ajuns aici, nu știu. Se grăbește să mă bineprimească frumos cu o strângere de mână și îmbrățișare, dar privindu-mă realizează cine sunt, (așa cred) și devine foarte conștientă de momentul despărțirii noastre și ca o tăietură de cuțit totul se dă trecutului și cu nervozitate și eleganță de gazdă îmi oferă amândoi obrajii și o sărut. Ea tremurând, dispare.
Ajung în curte unde erau două mese mari rotunde de câte 12 persoane. Era loc și pentru mine. Musafirii erau în vervă, toți pe mobile murmurau. Aici s-a ajuns de la invenția televizorului încoace. …spatele credintei. Unde suntem? Nu se mai intreabă nimeni. Nu se sinchiseau de prezența mea. Nu cunosc pe niciunul, însă acum după cum ieșisem de la baie mă chinuiam să iau cămașa mea neagră de velur reiat pe mine și nu reușeam. Culoarea cămășii mele se potrivea cu îmbrăcămintea celor două femei apărute în poveste. Să mă fi îngrășat în halul ăsta sau o fi intrat la apa din baie de nu mai ajungeam la mâneca stângă să o trag pe mine. Nu se mai înțeleg? Spatele dintre mâneci era îngust însă nu simțeam strâmtoarea pe corp, iar dacă nu reușesc să mă aranjez ca toți oamenii nu mă pot așeza. Voiam s-o mai văd.
O fi murit careva din familia ei căci altcum nu îmi dau seama de ce acest vis. Dumnezeu să-i odihnească! Nu i-am urât niciodată tot așa cum nu mi-am urât părinții și profesorii care m-au bătut de mi-au ieșit colbii. Adevărul îl simți doar când doare, când plângi, altcum ești mereu furat de iluzii. Nu o să știu niciodată dacă ea a rămas cu gustul iubirii sau teroarea momentului. M-am trezit. Am uitat să cumpăr pâine.
P.S.: În viitor vom fi electrici, nu vom mai face pipi dar nici parte de iubire divină nu vom mai avea.
——————————
Ben TODICĂ
Melbourne, Australia
Foto: internet