Casa bătrânească a familiei în care am trăit niște ani buni dar fără să mai și îmbătrânesc tot acolo, se află în comuna Bălănești din Județul Buzău, într-un loc binecuvântat de Dumnezeu datorită frumuseții cu care ne-a împodobit zona astfel că, este înconjurată de dealuri destul de înalte și împădurite la poalele cărora, pe fundul unei văi abrupte zburdă vesel un pârâiaș, numit Sărățelul fără să știu pentru care motiv anume însă care, de câte ori plouă ”sus la deal” – după cum explică localnicii – iar astfel, deodată, pârâiașul cel vesel cu unda cristalină care de regulă, clipocește vesel, se transformă deodată într-un adevărat puhoi sălbatec care năvălește amenințător la vale prăvălind totul în calea lui și astfel, cărând cu el podețe, tocitoare ori butoaie uitate în apă la umflat, vite moarte, uneori și câte o căsuță și așa mai departe, în timp ce, vuietul amenințător al puhoiului de apă boncăite cu noroi umple valea până sus la drumul care unește Pârscovul cu Ulmetul. Astfel, cei aflați sus pe deal printre care ne aflam și noi, auzind mugetul nefiresc al pârâiașului, își fac cruci rugându-se pentru cei năpăstuiți de ape iar imediat ce acesta se potolește ca prin farmec, își fac alte cruci mulțumind Domnului că n-a fost mai rău și totodată, știind precis că, odată cu încetarea tumultului apei nebune puhoiul înspăimântător se subțiază văzând cu ochii și nu peste mult timp se limpezește devenind iarăși cristalin de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat după care, cei cu picioare sănătoase, în lipsa punții pe care puhoiul nebun a smuls-o din proptelele care o țineau și a dus-o cu el la vale zbuciumând-o pe creasta valurilor furioase iar călătorii, de acuma pot urca tocmai sus până la Muchea Stânii după care, tot mergând așa, traversează muchea și pot ajunge liniștiți în partea cealaltă a dealului cam ursuz care coboară cam morocănos până la Siriu întâlnind în cale chiar și câteva pietre de hotar uitate de vremuri străvechi pe la marginea Țării.
In spatele caselor noastre, vis-a-vis de morocănoasa Muche a Stânii se află viile, livezile ori culturile de porumb aliniate pe o pantă destul de înclinată și terminată în partea de sus cu o pășune bogată numită Poduri, care și ea ține doar până la liziera Pădurii Bârza, pășune care, ani de zile este locul predilect de întâlnire al tuturor copiilor care se prezentau acolo însoțind vacile și caprele pe care le aduceau la păscut iar dacă te întindeai cu fața în sus pe fâneața proaspătă puteai admira cerul senin pe care, norii jucăuși înviorați și ei de adierea calină a vântului blând, modelau tot felul de figurine în timp ce, peste satul de la poalele pășunii, se profila maiestuoasa Muchie a Stânii care, din totdeauna, străjuiește falnic depărtările ferindu-i parcă pe oameni împotriva necazurilor.
După ce am adus văcuța acasă a odihnă, am asistat-o pe bunica mea la etapa mulsului iar odată plin cu lapte, înhățam imediat șiștarul și în grabă mă înființam lângă focul aprins deja pentru a fierbe laptele, pregătind între timp ceaunul cel mare pentru mămăliga de seară de care răspundeam iar după cină, potrivit obiceiului, ne retrăgeam cu toții pe veranda încăpătoare unde, obișnuiam ca să mai stăm la taclale și să ne organizăm astfel treburile zilei următoare iar, într-una din seri, la un moment dat, în liniștea nopții, am auzit cât se poate de deslușit niște zgomote ciudate produse undeva pe acoperișul de tablă al casei de parcă cineva mergea pe acolo ceea ce era exclus. Curioși, am dat ocol clădirii încercând să descoperim originea zgomotelor iar la un moment dat am deslușit clar un zgomot de alergătură pe tabla casei care, de data asta am fost siguri că era produs de un animal fiind însoțit de un fel de scâncete, mârâieli ori un fel de mieunat imposibil ca să ne permită a-l identifica pe autorul sunetelor ori pe animalele care le produceau.
La un moment dat, tropăiturile s-au amplificat instantaneu și orientându-se spre direcția de unde apreciam noi că s-ar auzi, am reușit ca, profilat pe lumina lunii pline a reușit să distingem cu mare surprindere mai multe siluete de animale care parcă zburdau sărind cu agilitate de pe acoperișul casei pe celălalt acoperiș al casei învecinate însoțindu-și acrobația cu mieunături sau mârâieli înverșunate ceea ce ne-a determinat ca să presupunem că asistăm la un fel luptă între două armate dar fără ca să-i putem identifica pe combatanți.
Folosindu-ne de lanternele de care dispuneam am iluminat cât am putut de bine terenul de luptă iar când ”trupele” au revenit năvălind din nou pe acoperișul nostru, mulțumită iluminării, am reușit ca să-i identificăm și astfel stabilind imediat că era vorba despre niște dihori dintre care unii, de mărimea unei pisici mature, care se fugăreau pe acoperișul nostru. Inițial am intenționat ca să dau fuga în casă și să-mi iau arma de vânătoare pe care o aveam cu mine pentru a participa la vânătoarea ce urma să fie organizată la finele săptămânii însă mătușa mea m-a oprit speriată:
– Să nu tragi în ei că-mi găurești tabla de pe casă ! – și avea dreptate așa că, m-am limitat numai ca să-i urmăresc atâta cât puteam să-i zăresc iar deodată, i-am simțit îndreptându-se spre cealaltă parte a acoperișului aflat în apropierea unui tei gros și înalt moment în care am asistat la un inedit spectacol de circ în care, pe rând, dihorii se apropiau în viteză de streașina casei de unde își luau avânt plutind prin aer și astfel plonjând pe tulpina teiului de care se prindeau cu ghearele și în viteză coborau cu spatele până la circa doi metri de pământ de unde își dădeau drumul după care au traversat grădina încolonați în șir ordonat iar odată ajunși la gardul acesteia l-au escaladat în viteză dispărând în noapte.
Tot spectacolul n-a durat mai mult de câteva minute iar în liniștea care s-a lăsat ne priveam uluiții unii pe alții străduindu-ne ca să ne convingem că totul a fost ceva real.
– Mâine, pe lumină, voi încerca să le caut urmele și să aflu în ce direcție s-au dus pentru că, în mod precis, cunoscându-le pasiunile, ăștia au pus stăpânire pe podul vreunei case din zonă iar astfel, să-l anunțăm pe gazdă că are turiști în podul casei, … asta numai dacă nu i-o fi simțit și el.
Astfel, la prima oră a dimineții am coborât lângă gardul curții noastre unde am descoperit cu ușurință amprentele lăbuțelor infractorilor noștri nocturni iar mergând pe urmele lor am ajuns, așa cum mă așteptasem în apropierea unei case din apropierea noastră însă pustie de zeci de ani după ce fusese locuită de o femeie și care, de singurătate ori alte motive s-a spânzurat în podul casei fiind descoperită întâmplător. Cu acest detaliu clarificat am sistat orice căutare iar mai înainte de a pleca la rostul meu am rugat pe un tip cu care eu copilărisem ca să verifice dacă există eventuale găuri prin zona streșinilor casei noastre și în mod obligatoriu, să urce și în podul casei părăsite ca să afle dacă nu cumva hârciogii s-au pripășit pe acolo iar astfel să dea iama prin puii cloștilor noastre.
A doua zi, aflându-mă la Tribunalul Buzău cu un proces aflat pe rol, amicul meu m-a sunat informându-mă că într-adevăr, a verificat podul casei părăsite unde a descoperit în pod un adevărat osuar ca urmare a nenumăratelor resturi de schelete ale păsărilor mâncate de dihori așa că, a hotărât să le instaleze lațuri în dreptul numeroaselor găuri practicate de ei și astfel, descoperite de-a lungul streșinilor iar peste câteva zile mi-a confirmat victorios că a și prins deja câțiva dihori cu lațurile instalate așa cum îl sfătuisem eu în timp ce, restul trupei au dispărut presimțind pericolul iar de atunci nici nu au mai revenit.
————————————–
Constantin-Ștefan ȘELARU (Țiți)
București, decembrie 2020