Fericit că în sfârșit merg și eu la vânătoare fiind însoțit de câinele meu dotat cu o lesă cumpărată de la magazinul de arme de la Lido, am dat curs unei invitații la un pescuit pe lacul Căldărușani fiind însoțit de soția și fiica mea, Nina care, deosebit de mândră, o conducea pe Pepita. Odată ajuns pe malul lacului unde se mai aflau câțiva pescari, ne-am retras ceva mai departe unde nu aveam pe cine deranja deoarece eram singuri și unde Pepita ne-a făcut o adevărată demonstrație de înot. Altfel spus, mai înainte ca să admirăm zona splendidă, Pepita, descoperind apa și fiind eliberată din lesă de fiica mea, a lătrat de câteva ori de bucurie după care, fără nici o comandă a rupt-o la fugă spre luciul de apă iar de pe mal, pur și simplu a plonjat în apă înotând asemenea unei vidre, adică fără să lovească apa numai cu lăbuțele din față așa cum obișnuiesc câinii să înoate. După ce a mai zburdat un timp a revenit pe mal și odată ajunsă lângă Nina, s-a gudurat de bucurie și totodată, s-a scuturat bine de tot de apă stropind-o astfel așa cum se cuvenea.
Deoarece ziua se anunța splendidă și fiind contaminați de buna dispoziție a Pepitei, atât eu cât și Nina ne-am dezbrăcat și am rupt-o la fugă spre apă unde, de pe un mic ponton am plonjat și noi urmați imediat de Pepita care n-a ezitat ca să ne urmeze. Bine înțeles că s-a îndreptat apoi direct spre Nina care a încercat să se ferească de ea însă am constatat imediat că, stilul de înot al Pepitei era destul de productiv așa că, fetiței mele nu i-a fost deloc ușor ca să scape de ea, ba din contră, odată ajunsă în spatele ei, imediat cum se apropia o cam zgâria pe spate cu unghiile lăbuțelor cu care lovea apa așa că, am fost obligat ca să mă apropii de ea și astfel să-mi salvez copilul. Chemând-o pe Pepita ca să mă urmeze, la un moment dat, mi-a venit ideea de a mă scufunda și astfel, profitând de limpezimea apei am urmărit-o de jos cum înoată constatând astfel cât de frumos își unduia trupul lopătând ritmic cu piciorușele din față, exact cum am asemuit-o și ceva mai devreme când i-am comparat stilul de înot cu cel al unei vidre.
După ce ne-am răcorit suficient, ne-am retras pe mal și folosindu-mă de câțiva știuleți de porumb curățați de boabe, am încercat ca să-i văd reacțiile Pepitei așa că, după i-am arătat un știulete, l-am aruncat în apă nu prea departe de mal și comandându-i:
– Adu, Pepita, hai, adu … hai, aport !
Spre imensa mea surpriză, după ce mi-a urmărit cu toată atenția mișcarea mâinii și implicit, traiectoria știuletelui, Pepituța a scâncit numai ușor însă de plăcerea jocului după care, a țâșnit spre mal și iarăși, după un salt spectaculos, a aterizat în apă de unde a și pornit imediat spre știuletele care plutea, l-a apucat în bot și ținându-l deasupra apei s-a apropiat destul de repede de mal însă, nici prin cap nu i-a trecut ca să mi-l restituie așa că, gândind precis că este prada ei a rupt-o la fugă printre niște pomi unde a început să se joace cu știuletele.
Pentru mine, primul aport al Pepitei și întreaga ei demonstrație cu înotul și știuletele, au reprezentat dovada aptitudinilor ei și astfel, chemarea spre vânătoare așa că, mi-am schițat iute un plan.
Ca urmare, cunoscând aptitudinile câinilor care simt respectul pentru cei dintre ei mai bine dotați și totodată, reflexul de a le imita talentul, am îmbrățișat pe moment ideea de a ieși la vânătoare cu Pepita însă nu oricum, ci însoțindu-l pe vărul meu care îl deținea pe mult regretatul Tosca, un terier incredibil de talentat la orice fel de vânătoare, fie de mistreți, fazani ori rațe și pe care, încă de când era un puișor, mi-a fost încredințat ca să am grijă de el iar eu, afară fiind iarnă, îl cuibăream sub haina mea călduroasă de unde, pentru a-mi mulțumi pentru confortul oferit, scotea din când în când boticul lingându-mă pe gât ori pe bărbie. Acel cățeluș minunat, efectiv suferea vizibil de dragostea pentru vânătoare astfel că, permanent era gata în orice clipă pentru a ieși în teren. Drept urmare, fiind încurajat și de vărul meu, am luat-o cu mine pe Pepita la câteva vânători de fazani însă am renunțat rapid la asemenea escapade deoarece, Pepita mea avea niște urechi imense cu care chiar mătura pământul, fără să mai amintesc și de firele ornamentale lungi de păr care-i atârnau de pe corp și până aproape de pământ iar numai după ce am ajuns cu ea acasă am reușit ca să pricep noima hohotelor de râs ale vărului meu căruia i-am și povestit apoi totul adică, faptul că, odată ajuns acasă, constatând dezastrul inevitabil din părul Pepitei ajunsă cărăuș de adevărate ghemotoace de scaieți și ciulini pentru îndepărtarea cărora am muncit aproape două zile când, atât eu cât și Pepita am plâns, ea de durere iar eu de mila ei. Iar cu această tristă aventură s-a încheia și odiseea vânătorii de fazani în ceea ce o privea.
A urmat însă vânătoarea de rațe unde, de această dată, era cert că în apă nu sunt ciulini și nici scaieți iar Pepita înota ca o vidră așa că, l-am rugat pe vărul meu ca să dăm o raită pe la Podul Pitarului unde poate aveam șansa ca să dăm de ceva zburătoare și astfel, Pepita mea să arate și ea ce știe iar după ce l-am convins, în prima duminică ne-am și înființat la baltă, el cu Tosca iar eu cu Pepita. Când a reîntâlnit-o pe Pepi a mea, lui Tosca i-au sticlit ochișorii de bucurie sperând precis și în vreo întâlnire de amor care mie personal chiar nu mi-ar fi produs decât o imensă bucurie intuind ce puișori minunați ar putea aduce ei pe lume, dar n-a fost să fie așa.
Cum vărul meu avea și ceva treabă nu prea am beneficiat de prea mult timp însă, odată ajunși pe malul apei, până să pregătim armele, pe deasupra noastră a și trecut un stol de rațe mari așa că, în continuare am fost mai atenți iar nu peste mult timp, un alt stol însă mai mic de sarsele care au zburat cu mare viteză cam pe același traseu ca primul dar în acel moment eram pregătiți așa că, am tras fiecare câte două focuri de pe urma cărora, două sau trei sarseluțe s-au prăbușit în apă nu prea departe de mal. Nici n-au apucat ca să cadă bietele rățuște căci Tosca, știind precis ce are de făcut, a și sărit de pe mal înotând voinicește spre locul unde căzuseră iar aproape imediat i-am șoptit și eu Pepitei care aștepta comanda mea așa că, i-am indicat direcția și i-am șoptit:
– Adu, … hai, adu !
Drept urmare, imediat și Pepita a țâșnit în apă pornind în urmărirea lui Tosca iar saltul Pepitei urmat imediat de stilul ei de înot total diferit de al lui Tosca, l-au încântat imediat pe vărul meu:
– Ia uite cum înoată gagica !! – s-a minunat el bine dispus.
Intre timp, cei doi au ajuns în locul unde se prăbușiseră rățuștele iar Tosca a și înhățat-o pe cea mai apropiată iar Pepita se cam chinuia cu alta neștiind sigur de unde să o apuce. În cele din urmă, imitându-l pe Tosca care imediat a și pornit spre mal fiind urmat de Pepita însă distanța dintre ei se mai mărise ca urmare a întârzierii Pepitei la apucarea raței împușcate. Astfel, Tosca a ajuns la mal unde a depus rața la picioarele vărului meu iar apoi, a revenit în apă înotând în întâmpinarea Pepitei căreia i-a smuls rața din botic revenind la mal și depunând-o lângă cealaltă rață tot la picioarele vărului meu.
– Bravo mă ! La vânătoare tu culegi tot ce găsești împușcat pe teren ? – l-am criticat eu în glumă scărpinându-l după ureche unde știam că-i place.
– Ei, și tu … – m-a stopat vărul meu râzând -, chiar nu apreciezi un gest cavaleresc ? El i-a luat rața ca să nu se mai chinuiască ea s-o care ! Acum te-ai prins ?
Între timp, a apărut și Pepita care, imediat ce a ajuns pe mal s-a scuturat serios de apă după care, s-a îndreptat spre mine mulțumită de performanța ei.
Amândoi, atât eu cât și vărul meu ne-am amuzat copios de modul în care a decurs vânătoarea și amândoi i-am lăudat gestul cavaleresc al lui Tosca pentru maniera în care a ajutat-o pe Pepita ca să care rața la mal.
– Să știi că – mi s-a adresat vărul meu privind-o cu admirație -, până acum n-am văzut asemenea manieră suplă de a înota la vreun câine și slavă domnului că am văzut destui.
– Ai dreptate, – i-am răspuns eu mulțumit de aprecierea lui -, am urmărit-o de sub apă cum înoată și se ondulează ca o vidră, fără ca să dea din lăbuțele din față așa cum înoată toți câinii.
– Hm, … – a continuat vărul meu care este un bun cunoscător al raselor câinilor de vânătoare -, eu știam că cockerii au botul pătrat însă, constat că Pepita asta a ta are botul alungit.
– Așa este, ai observat perfect detaliul ăsta deoarece, ea aparține unei specii aparte pe care nemții o denumesc ”water cocker”, adică un cocker de apă, fiind o înotătoare desăvârșită.
După această tentativă de vânătoare la rațe am mai încercat una la fazani însă, odată ajuns acasă am constatat cu groază că Pepita mea parcă se umflase deodată, în așa hal era plină cu ciulini așa că, mi-am luat cu mine cana cu cafea și țigările și amândoi ne-am mutat la balcon unde, cu ochii îl lacrimi de mila ei iar ea plângând de durere, m-am apucat ca să-i recoltez imensa cantitate de mărăcini pe care, după ce reușeam ca să-i descâlcesc cu chiu cu vai din perișorul ei îi și azvârleam nervos jos pe trotuar. La un moment dat, am auzit de jos din stradă o voce bărbătească înjurând și bombănind așa că, nervos cum eram, m-am și ridicat aplecându-mă peste balustradă pentru a-i da replica cuvenită însă, cu mare surprindere am recunoscut că, cel care mă bombănea de mama focului era tocmai bunul meu prieten nea Cristea Dragu, fost vânător la Lunca și totodată, fostul meu camarad de vânătoare și de pescuit care, locuia în imediata mea apropiere iar cățelușa lui, Șeri pe care o spăla, și o dichisea săptămânal pentru a o scoate astfel la plimbare, era bună prietenă cu Pepita mea iar în ziua respectivă, după ce tocmai o spălase, o pieptănase, o parfumase și o gătise ca să o admire întregul cartier, trecând pe trotuarul din fața blocului meu, deodată, constată cu groază că, Șeri a lui tocmai scoasă din baie, era plină de ciulini și scaieți așa că, l-au apucat pe loc toate năbădăile înjurând de mama focului.
Înțelegând însă tragedia, mi-am șters și eu lacrimile de râs explicându-i că, în timp ce el o spăla și o parfuma pe Șeri, eu o desțeleneam pe Pepita de ciulini și scaieți pe care-i azvârleam de la balcon de nervi iar trecând pe sub balconul nostru, biata Șeri a recunoscut imediat mirosul prietenei ei Pepita așa că, până să se dezmeticească nea Cristea, ea s-a tăvălit iute prin mizeria astfel abandonată de mine peste bord iar în fața explicației mele cât se poate de pertinentă furia pe deplin justificată a lui nea Cristea s-a topit instantaneu așa că, lipsită de ciulinii și scaieți șterpeliți din pădure, am coborât și eu cu Pepita iar apoi împreună, ca doi pensionari adevărați, am defilat mândrindu-ne cu cele două fițe ale noastre tare mândre și ele pentru a zăpăci astfel toate babele din cartier.
————————————–
Constantin-Ștefan ȘELARU (Țiți)
București, august 2020