România în perioada interbelică 1918-1939
S-a constituit apoi un guvern Mironescu (octombrie 1930-aprilie 1931), guvern slab, manevrat de rege, care a luat unele măsuri pentru limitarea (atenuarea) efectelor crizei economice, însă acest guvern a aruncat greutăţile crizei pe seama populaţiei. Pentru stimularea economiei, în februarie 1931, a fost contractat un nou împrumut, ,,de dezvoltare”, de 1,3 miliarde franci. Situaţia economică avea efecte tot mai dureroase pe plan social pentru reducerea cheltuielilor statului, guvernul a introdus în ianuarie 1931, prima ,,curbă” de sacrificiu, reducerea salariilor cu 10-15%.
În anii 1930-1931, în rândurile partidelor politice din România s-au înregistrat frământări şi regrupări importante, viaţa politică cunoștea o schimbare, comparativ cu perioada anterioară. Astfel, C. Stere a părăsit P.N.Ţ., în mai 1931 şi apoi a constituit Partidul Ţărănesc Democrat, iar la P.N.L, după moartea lui V. Brătianu (22 decembrie 1930), conducerea a fost preluată de I. G. Duca, decizie luată la congresul P.N.L. din februarie 1931.
La 4 aprilie 1931, guvernul Mironescu a demisionat, punându-se astfel capăt guvernărilor naţional-ţărăniste. A urmat o lungă criză de guvern, regele a desemnat pe N. Titulescu pentru a forma un guvern de ,,uniune naţională”- obsesia regelui autoritar. După multe pertractări, la 18 aprilie, regele a format un guvern N. Iorga – C. Argetoianu (aprilie 1931-mai 1932), de uniune naţională, care nu aparţinea nici unui partid. Factorul decisiv era regele Carol II, iar constituirea guvernului Iorga era un avertisment pentru partidele politice.
Parlamentul a fost dizolvat şi, în iulie 1931, s-au organizat alegeri parlamentare, în urma cărora guvernul a obţinut 47% din voturi, iar P.N.Ţ. se afla în opoziţie. Noul guvern a fost confruntat cu probleme economice, el a recurs la forţarea exportului şi a introdus în iulie 1931, primele de export. Apoi pentru a diminua deficitul bugetar, guvernul a aplicat a doua ,,curbă de sacrificiu” (ianuarie 1932) şi nu a achitat timp de câteva luni salariile funcţionarilor şi intelectualilor. Întreprinderile falimentau, băncile se prăbuşeau, dar marii industriaşi ca N. Malaxa şi M. Auschnitt şi-au extins afacerile. Pentru a linişti nemulţumirile de la sate, guvernul a iniţiat legea conversiunii datoriilor agricole; în aprilie 1932, datoriile ţăranilor se reduseseră cu 50%, legea fiind bine primită de către ţărani. Din iniţiativa lui N. Iorga, au fost adoptate legile privitoare la învăţământul secundar şi superior. Confruntat cu o dificilă situaţie financiară, Iorga a demisionat, în 31 mai 1932, marcând astfel eşecul guvernului de uniune naţională şi al regelui Carol.
Apoi, a fost iniţiat un guvern ,,de alegeri”, prin numirea lui Al. Vaida-Voevod ca prim ministru. În iulie 1932, au fost organizate alegeri parlamentare, soldate cu victoria P.N.T. -40%, iar P.N.L. a obţinut 14%. După organizarea alegerilor Vaida a alcătuit un guvern de partid, format din membrii P.N.T. (august-octombrie 1932). Guvernul Vaida, pentru a redresa situaţia financiară a ţării, prin legea din octombrie 1932, a introdus controlul schimbului cu străinătatea sub forma monopolului comerţului cu devize acordat Băncii Naţionale. Guvernul P.N.Ţ. a elaborat o nouă lege a conversiunii datoriilor agricole, după care la 17 octombrie 1932, guvernul Vaida a demisionat în urma unei neînţelegeri.
S-a constituit apoi un nou guvern P.N.Ţ., condus de Iuliu Maniu (octombrie 1932-ianuarie 1933), care a adoptat în sfârşit legea pentru conversiunea datoriilor agricole – ţăranii debitori primeau 18 luni pentru o înţelegere cu creditorii lor (legea venea în sprijinul ţăranilor săraci cu mari datorii). Spre sfârşitul anului 1932, presiunea bancherilor străini s-a intensificat pentru semnarea planului de colaborare tehnică cu Societatea Naţiunilor. Maniu a tergiversat semnarea planului, care era nefavorabil României. Din cauza demisiei ministrului de interne I. Mihalache, la 12 ianuarie, guvernul Maniu a demisionat. S-a constituit apoi al treilea guvern P.N.Ţ., condus de Al. Vaida-Voevod (ianuarie-noiembrie 1933). Faptul că Vaida a acceptat să fie prim-ministru l-a nemulţumit pe Maniu, între cei doi urmând să se producă o „ruptură sufletească”. Noul guvern Vaida a semnat, la 28 ianuarie 1933, planul de la Geneva cu Societatea Naţiunilor, prin care politica bugetară, fiscală şi monetară era pusă sub controlul experţilor străini. Votat la 12 aprilie, de parlament, dar criticat de opoziţie pentru că afecta suveranitatea României, guvernul Vaida a tergiversat aplicarea planului, care, în mai 1934, va fi denunţat oficial de guvernul român.
După semnarea planului de la Geneva, guvernul Vaida a abandonat ,,politica porţilor deschise” şi a aplicat o politică de protejare a economiei naţionale, deoarece politica de pauperizare a populaţiei nu mai putea fi continuată – în ianuarie 1933, s-a aplicat a treia „curbă de sacrificiu”. În ianuarie-februarie 1933, pe plan social, s-au înregistrat acţiunile muncitorilor petrolişti şi ceferişti, la 3 februarie, guvernul a introdus starea de asediu şi cenzură, iar la 16 februarie, Armand Călinescu a evacuat cu ajutorul armatei Atelierele ,,Griviţa”, când s-au înregistrat 3 morţi, 16 răniţi şi numeroase arestări. La 12 aprilie 1933, guvernul a adoptat legea pentru reglementarea datoriilor agricole şi urbane. Tot acum afacerea ,,Skoda” a influenţat situaţia politică şi a lovit în prestigiul guvernului naţional ţărănesc, iar opoziţia liberală s-a intensificat. În septembrie 1933, liberalii au adresat un Manifest către ţară şi, în octombrie, au publicat programul de guvernare al P.N.L. În aceste condiţii, la 9 noiembrie 1933, guvernul Vaida a demisionat.
Guvernul liberal I. G. Duca (14 noiembrie-29 decembrie 1933) avea ca primă misiune, după dizolvarea parlamentului prin decret regal, să organizeze noi alegeri. Încă înainte de aceasta, ca urmare a presiunilor organismelor financiare internaţionale, guvernului Duca i s-a impus dizolvarea Gărzii de Fier. La 9 decembrie, s-a adoptat Jurnalul Consiliului de Miniştri, prin care Garda de Fier era scoasă în afara legii. Sediile organizaţiei au fost sigilate, apoi a urmat arestarea a mii de legionari în toată ţara. La 20 decembrie 1933, au fost organizate alegeri parlamentare în România, P.N.L. a obţinut 52% din voturi, P.N.T. 14%, iar celelalte partide au obţinut sub 10%. Însă, în euforia care a urmat după victoria liberală, pe neaşteptate, la 29 decembrie, primul-ministru Duca a fost ucis pe peronul gării Sinaia de trei studenţi legionari. A doua zi, la 30 decembrie, regele Carol a numit ca prim-ministru interimar pe dr. C. Angelescu, care a decis introducerea stării de asediu şi a cenzurii, arestarea liderilor şi simpatizanţilor legionari.
La 4 ianuarie 1934, regele a numit ca prim-ministru al guvernului liberal pe Gh. Tătărescu, unul din tinerii liberali, fără consultarea conducerii P.N.L.. Pe plan economic, acest guvern a promovat o politică de încurajare a industriei naţionale, prin protecţionist vamal ridicat, acordarea de credite întreprinderilor şi comenzi de stat. Legile economice ale guvernelor anterioare au fost modificate pentru promovarea intereselor capitalului autohton. Prin decretul-lege din 31 iulie 1936, erau încurajate întreprinderile ce obţineau produse nefabricate în ţară, tuburi de oţel, cabluri electrice, optică, mecanică. Printr-un alt decret-lege din 10 mai 1937, se stabilea intervenţia statului în economie – s-au înființat noi fabrici doar cu avizul Ministerului Economiei Naţionale. În timpul guvernării liberale s-au întreprins acţiuni energice pentru înzestrarea armatei-aceasta şi datorită numirii generalului Antonescu la conducerea Marelui Stat Major în decembrie 1934. Pentru sprijinirea agriculturii s-a înființat Institutul Naţional de Credit Agricol, care oferea micilor producători împrumuturi pe termen lung. Au fost modernizate oraşele, s-au construit căi ferate pe rute noi. Bugetul statului a fost echilibrat în anul financiar 1934-1935, iar în anii următori a fost excedentar, în urma dezvoltării economice susţinute a ţării. Politica de credit a urmărit mai ales dezvoltarea industriei, care a crescut cu 63%, comerţul cu 25%.
Între 1934-1938, economia naţională a cunoscut o dezvoltare însemnată, ca urmare a boom-ului economic de după criza din 1929. Pe plan social, guvernul a sprijinit categoriile burgheze legate de stat alcătuite din N. Malaxa, M. Auschnitt, I. Bujoiu şi I. Gigurtu. Concentrarea şi centralizarea producţiei au atins cote înalte în aceşti ani, mai ales în industria metalurgică–uzinele Reşiţa şi Călan, industria petrolieră-societăţile „Astra“, „Steaua Română“, „Concordia“. În anii 1934-1938, marea creştere economică a avut drept rezultat ridicarea nivelului de trai al populaţiei. Însă contradicţiile sociale, mai ales la sate s-au menținut datorită marilor datorii agricole. Situaţia muncitorilor s-a ameliorat în aceşti ani, numărul şomerilor a scăzut, au crescut salariile, viaţa a devenit prosperă, conflictele sociale s-au atenuat. S-au adoptat şi legi cu implicaţii social-politice – la 16 iulie 1934, legea pentru utilizarea personalului românesc în întreprinderi, la 30 aprilie 1936 – legea pentru pregătirea profesională şi exercitarea meseriilor. În ceea ce priveşte ţărănimea, categoria socială cea mai importantă – a fost aplicată legea pentru conversiunea datoriilor agricole, din aprilie 1934, prin care datoriile ţăranilor se reduceau cu 50-70%, iar restul se plătea eşalonat.
Politica internă a guvernului Tătărescu a apelat la instrumente legislative pentru controlarea situaţiei din ţară-legea din 16 martie 1934, autoriza guvernul să declare starea de asediu pe şase luni, măsură care a fost folosită aproape în întreaga perioadă a guvernării liberale. O altă măsură a fost legea pentru apărarea ordinei în stat din 7 aprilie 1934, prin care autorităţile puteau dizolva grupările politice periculoase pentru stat. Prin legea din 9 iulie 1934, a fost introdus sistemul conducerii prin decrete-legi. Regele Carol II a încercat din nou constituirea unui guvern de ,,uniune naţională”, apelând la mareşalul Averescu, în mai 1934, dar a eşuat. Guvernul Tătărescu, docil cum era, a contribuit la creşterea rolului Monarhiei în viaţa politică.
După 1930, partidele politice au trecut prin numeroase regrupări şi frământări. P.N.L., care avea ca preşedinte din ianuarie 1934 pe C. I. C. Brătianu, şi-a consolidat poziţiile în viaţa politică, iar congresul general al P.N.L, din iulie 1936, a confirmat desemnarea lui D. Brătianu ca preşedinte şi linia politică generală a partidului. P.N.T. era condus, din noiembrie 1933, de I. Mihalache ca preşedinte. Însă, în P.N.T. erau mai multe tendinţe, iar în martie 1935, Al. Vaida-Voevod a constituit Frontul Românesc, fiind exclus apoi din P.N.T. Congresul P.N.T din aprilie 1935, a adoptat un nou program al partidului, care menţinea în linii generale doctrina ţărănistă. Alte partide din această perioadă au fost – Partidul Naţional Creştin, constituit în iulie 1935, în urma fuziunii dintre L.A.N.C., condusă de A. C. Cuza şi Partidul Naţional Agrar, condus de O. Goga. Alte partide au slăbit, micşorându-şi audienţa, precum Partidul Poporului, condus de Al. Averescu, Partidul Agrar, condus de C. Argetoianu sau P.S.D. Mişcarea Legionară era în ascensiune; în martie 1935 a fost înfiinţată o nouă organizaţie politică a Mișcării – Partidul ,,Totul pentru Ţară”, care avea ca preşedinte pe generalul Gh. Cantacuzino-Grănicerul.
În noiembrie 1937, la expirarea mandatului guvernului liberal, regele a început consultări pentru constituirea unui nou guvern. După ce I. Mihalache a eşuat în încercarea de a forma un guvern P.N.Ţ., datorită condiţiilor puse de rege, la 17 noiembrie, regele a desemnat tot pe Gh. Tătărescu în fruntea unui nou guvern liberal. Acest guvern a organizat, la 20 decembrie 1937, alegeri parlamentare, care s-au dovedit o răscruce pentru regimul democratic parlamentar şi constituţional din România. În perioada anterioară alegerilor, la 23 noiembrie, Iuliu Maniu a preluat preşedinţia P.N.Ţ. de la I. Mihalache, pentru a angaja lupta politică cu regele şi camarila sa şi pentru înfrângerea guvernului Tătărescu, un guvern prodictatorial. La 25 noiembrie s-a încheiat un ,,pact de neagresiune” între P.N.T, Partidul ,,Totul pentru Ţară” şi P.N.L. (Gh. Brătianu).
Paradoxul alegerilor din decembrie 1937 a constat în faptul că cele două partide democratice se confruntau între ele, unul aflat la guvernare, iar altul în opoziţie. Desfăşurate într-o stare de confuzie şi tensiune, alegerile parlamentare s-au soldat cu o mare surpriză: niciun partid politic nu a obţinut majoritatea parlamentară de 40%, pentru a forma guvernul. Astfel, P.N.L. a obţinut 35,9%, P.N.Ţ.-20,5%, Partidul ,,Totul pentru ţară”-15,5%, iar Partidul Naţional Creştin a obţinut aproximativ 10%. În aceste condiţii, după demisia guvernului Tătărescu, la 28 decembrie 1937, regele a numit un guvern condus de O. Goga, preşedintele Partidului Naţional Creştin. Dar ministerele cheie din cadrul guvernului au fost ocupate de Armand Călinescu la Interne, Istrate Micescu la Justiţie şi generalul I. Antonescu la Război. Guvernul era de fapt expresia voinţei regelui Carol II, care urmărea consolidarea propriei puteri.
P.N.Ţ. a condamnat guvernul Goga, pe care-l considera ,,o sfidare la adresa naţiunii”. Guvernul naţional creştin a luat măsuri împotriva unor ziare şi a suprimat cele două cotidiene de mare tiraj, ,,Adevărul” şi ,,Dimineaţa”. La 22 ianuarie 1938, prin decret-lege s-a hotărât revizuirea clădirilor evreilor, dar această măsură nu s-a aplicat. În plan extern, guvernul Goga a urmărit strângerea relaţiilor României cu Germania şi Italia. La 18 ianuarie, regele a decis dizolvarea parlamentului, chiar înainte de a se întruni şi organizarea de noi alegeri parlamentare, la 2 martie 1938.
La sfârşitul anului 1937 şi începutul anului 1938, scena politică românească a cunoscut importante mutaţii: P.N.Ţ a exclus pe Armand Călinescu pentru faptul de a se fi alăturat guvernului Goga, P.N.L. a fuzionat cu gruparea lui Gh. Brătianu, iar Gh. Tătărescu era marginalizat. După alegerile din decembrie 1937, Mişcarea Legionară era în plină ascensiune. În timpul campaniei electorale pentru alegerile parlamentare, la 9 februarie 1938, a avut loc o întâlnire secretă între Goga şi Codreanu, unde s-a hotărât retragerea legionarilor din alegeri şi votarea candidaţilor P.N.C. În aceste condiţii, informat despre această întâlnire, regele Carol II a decis să dea o lovitură de stat: la 9 februarie, Goga a demisionat şi regele a început consultări politice în vederea numirii unui nou guvern.
—————————————–
Ioan POPOIU, istoric
17 februarie 2020