„CARE CLASIC, CARE VIAŢĂ BRE?,,
NS– Dragă Ilie ţi-l prezint pe domnul Romeo Cătuneanu, de profesie economist şi de vocaţie poet. Din Constanţa. Şi mă ono-rează cu prietenia domniei sale. După cum sper să nu-l dezono-rez cu prietenia domniei mele.
Şi tocmai îi spuneam că am devenit poet şi nu pictor sau mu-zician, cu prilejul unei cărţi care se numea… Unsprezece elegii…
Ilie cel bun…
IP – Auzi Nichita… când eram co-pil aveam talent la desen… Tu ştii cât talent aveam eu la desen?
NS – Te cred Ilie…
IP – Formidabil…
NS – Eu te văd cum scrii, parcă desenezi, numai cuvinte nu sunt alea, care… hai bre că am glumit, nu mă lua în serios…
IP – Nu măi, că aşa este, ai dreptate…
NS – Bre, îţi aduci aminte când eram noi tineri şi am făcut defi-larea la tine la redacţie… cu…
IP – Cu Vera…
NS – Cu Vera cu ochii de lebădă şi cum te-am păcălit cu toţii ca să plăteşti pensie alimentară…?
IP – Da mai ţii minte când am plecat eu cu tine la Praga…?
NS – Nu bătrâne…
IP – Am fost plecat cu tine şi cu… Anghel Dumbrăveanu… şi cu Bălăiţă… şi cu Paul Dobrescu?
NS – Bătrâne… am fost atât de fericit… a fost prima mea călăto-rie în străinătate…
IP – A fost în 1968…
NS – Da mă, era cu o săptămână înainte de ocuparea Cehoslova-ciei!
IP – Da, în 1968… exact cu o săptămână înainte…
NS – Da domnule şi am fost suspectaţi tot timpul pentru activi-tăţi anume…
IP – Şi cu ocazia aia mi-ai dat tu mie o poezie, după câteva zile în Bucureşti, aşa, poemul se cheamă Ilie cel bun… o am acasă…
…eu însumi n-am păreri literare…
NS – Mă bătrâne, vrei să mă repet ca să-ţi spun că singurii oa-meni sunt copacii…?!
IP – Nu. Singurii oameni sunt vulturii… spui tu de multe ori… Of Nichita, mi-era un dor de tine, pe cuvântul meu, mi-era un dor de tine nemaipomenit…
NS – Măi, ştiu, şi mie şi am avut o bucurie nebună să te văd şi ne-am nimerit amândoi pe aceeaşi lungime de undă…
IP – Da…
NS – Tu erai, când am vorbit la telefon, eu nu mai ştiu exact… dar bănuiesc că erai extrem de bucuros… iar eu eram extrem de nervos…
Şi cum îţi spuneam pe propria mea soţie, dintr-o greşală, de întoarcere de mână… nu ştiu cum… am lovit-o…
IP – Ai lovit-o, da?
NS– Da, da, fără să vreau… a fost un plonjon… ştii, drept care stătea lipită de zid, acolo… că are păreri literare dom`le… şi mie îmi pare foarte rău că are păreri literare… eu însumi n-am păreri literare… dară-mi-te ea…!
IP – Dora este o femeie foarte drăguţă…!
NS – Auzi, auzi… dacă ţie îţi place ţi-o dau ţie… ha, ha, ha…
IP – Ha, ha, ha…
NS – Dacă ţie îţi place şi-o dau cu dragă inimă! Uşurat!
IP – Zău Nichita, e plăcută… e o femeie plăcută… este ea, aşa, cam şireată, ca ori ce puştoaică… pentru că e mică…
NS – Eeeeeee, eeeeeee!
IP – Astea mici… sunt şi ele… te iubeşte… ţine la tine…
NS – Aaaaaaa… eeeee!
IP – Acum ce vrei…?
NS – Aaaa… aaa, cu bani… cum sporeşte amorul…! Cum sporeşte amorul…!
IP – Te rog să-i transmiţi din partea mea…
NS – Cum… cum… cum sporeşte amorul…!
IP – Păi tu ai cunoscut-o de mică pe asta, nu?
NS – Ce să fac eu dacă am luat-o aşa… da de unde să ştiu că am de gând să mă însor cu ea?
IP – Drăguţă fată, zău… mai greşeşte şi ea…
NS – Nu mă Ilie, greşeşte foarte tare… când face pe doamna Stănescu… şi nu este cazul…! Numai în acte e aşa…!
IP – Nu-şi dă seama… nu pricepe… nu priecepe…
NS – Îmi dă telefoane, să-mi spună: vino acasă… vine doctorul, Dute-n pizda mătii…!
RC – Ştiţi ceva? M-am gândit şi eu aşa şi… că o femeie sau e muere… sau nu e muere.
NS – No, no, muerea este un lucru sfânt… curva e un lucru… res-pectabil… ha, ha, ha…!
IP – Ha, ha, ha, care şi cum, care şi cum…
NS – Ha, ha, pentru că muierea vine de la ,,muier, muerilli” care înseamnă femeie…
RC– Sau din spaniolă… muheres
IP – Sigur că da…
NS – Eu lupt să nu se deterioreze termenul de muiere…
…Care clasic, care viaţă bre?…
NS – Iar doamna profesoară – de a plecat acum pe uşe – este foarte emotivă, face parte din categoria acelor dăscăliţe care îi cred pe scriitori că există, care îi cred pe poeţi că există, care îi cred pe pictori şi sculptori că există…
IP – Vai de ea, păcat de ea…
NS– Şi odată la mine acasă, când da meditaţii lu` asta mică, la un moment dat mă întreabă: Domnule Stănescu ce părere aveţi des-pre limba latină?
IP – Ha, ha, ha, şi tu i-ai spus… o părere bună…!?
NS– Nu, nu. M-a întrebat atât de serios că m-am speriat şi atunci zic domnule să nu o zăpăcesc pe doamna profesoară… că în limba latină nu există cuvântul dacă… că verbul se pune la urmă şi că este o limbă de tip cazon…
IP – Exact ca şi limba engleză de fapt… limba latină…
NS – Că s-a inventat repetiţia… ca atunci când Senatul cerea… să-l salutăm pe Cesar… prin repetiţie să-l salutăm pe Cesar, de unde târziu a apărut ordinul milităros…
IP – Mă, da doamna profesoară este puştoaică, o ştiu de undeva, iar ea spune că mă ştie foarte bine şi mă predă la şcoală…
NS– Da mă şi am prins-o că-şi nota ce spuneam… Şi bagă un romantism atât de tare… Ce este aia poet bre? Este foarte roman-tică. Şi am prins-o notându-şi ce vorbeam…
IP– Aşa, vorbe ale clasicului în viaţă…
NS – Care clasic, care viaţă bre? Care clasic, care viaţă? Şi bagă un romantism aşa de tare… ce e aia poet bre? Ha,ha,ha…
RC – Da… e o femeie drăguţă…
NS – Este şi e foarte romantică…
Un câine realist socialist…
NS – Of, iertaţi-mă că stau atât de lăbărţat, căci mă dor gleznele de înnebunesc… cum se lasă seara… mă bătrâne… mă dor ca do-uă măsele de elefant…
IP – Nichita, e vina lui taică-tu, nu e vina ta, ce să-ţi fac, taică-tu a fost… sportiv…
NS– Da bre bătrâne… da unchiu-miu, ce pisica Penelopei… că el n-a fost campion… a fost militar… şi tot aşa l-au durut…
IP – Aceeaşi structură…
NS -Da, mă gândesc… aşa… tot de bine ce m-a iubit Dumnezeu … deşi nu cred… că putea să mă iubească cu adevărat… să am glezne subţiri şi un alt creier… Dar aşa nu mă mai neliniştesc…
IP – Lasă Nichita, altul nu mai avem pe lumea asta, e bun și el, că dacă ai avea unul mai bun…
NS– Auzi bătrâne, dacă cu acesta care este… şi atât de tare… nu prea îmi vine uneori să trăiesc, da dacă totuşi ar fi fost, probabil că eram ca Eminescu… pe la 33 de ani…
IP– Asta zic şi eu…
RC– N-am decât 31…
IP– Până la 39 mai ai timp…
NS– M-a invitat Ioana Crăciunescu la ea la Bulbucatele…
IP– Mă ce mai face?
NS – Bre nu prea ştiu, dar mi-a dat o carte de versuri foarte inte-resantă… Supa de ceapă… Mi-a plăcut foarte, foarte tare…foar-te interesantă bătrâne. Şi avea un câine seter… un câine realist socialist… ha,ha,ha…să-ţi spun de ce? Cum vine stăpâna… doar-me toată noaptea în prag şi nu lasă pe nimeni să intre…cum plea-că stăpâna cum fuge în sat după căţele…
IP– Şi poate să-i intre ori cine în casă…
…………………………………………………………………..
NS– (către RC) Pleci mâine, ai bani la tine?
RC– Plec mâine, nu-mi fac eu probleme, mi-am luat şi bilet.
NS– Eu nu pot să te culc la mine fir-ar a dracului de treabă…
RC– Nu, mulţumesc, dar nici nu-i vorba de asta, nu-i nici o problemă..
NS-Da… mai stăm ce mai stăm şi în cele din urmă plecăm…
…Documentări cu navele…
RC– Acum vre-o trei săptămâni a venit Marin Sorescu… la se-cretarul de partid de la întreprinderea NAVROM… A venit să se
documenteze cu navele… cu nu ştiu ce… mi-a spus un coleg…
IP– Ce chestie interesantă la nea Mărin… ce documentare cu navele…?
RC– Da, a venit… s-a plimbat…
NS– Un om franc…
IP– Să se documenteze cu navele?
NS– Şi mason… după aceea…
IP– Păi tocmai…
RC– Și a venit şi Amza Pelea cu soţia şi au găzduit la o navă… Dacă veniţi odată prin domnul Nichita şi dacă vrem aşa să orga-nizăm pe o navă românească… să ne întâlnim…
NS– Auzi Ilie, ştii ce ne propune Romeo… să organizăm pe o navă…
IP– Aşa o petrecere…
RC– Aşa exact…
IP– Gând la gând cu bucurie… o navă… o paranghelie…! Nichita te rog să mă ierţi pentru rimă asta penibilă… asta-i situaţia…
RC– Atunci să veniţi odată la Constanţa, să organizăm pe o navă o acţiune culturală… Eu acolo lucrez, în port. Să stăm, să ne în-tălnim aşa ca oamenii, să stăm de vorbă, să petrecem şi după aceea să mergem pe la mine pe acasă.
NS– Noi vrem să mergem pe mare…
RC– Să mergem pe mare, cu şalupa, să ne plimbăm, să vedem…
IP– De la Constanţa, până sus la Periprava şi înapoi…
RC– Eu nu cred că pot să rezolv aşa ceva, am să mă gândesc să-l aduc pe Directorul NAVROM, unde lucrez ca să poată să facă înlesniri şi să reuşim această plimbare, documentare…
Un nou convertit la un ortodoxism atroce…
IP – Vorbeai de prietenul tău, de trădare, de o situaţie limită, de un comportament cum îi spuneai tu… mârşav… de un nou con-vertit la un ortodoxism atroce…!?
NS– Domnule, o secundă, o secundă, un trădător este un om care iubeşte şi lasă… cum zice doamna Maria şi cine iubeşte şi lasă Dumnezeu să-i dea pedeapsă… iar dacă iubeşti şi nu laşi ţi se ri-dică şi statuie…
IP– Sigur, sigur…
NS– Uită-te la noi că suntem cu tâmpla albă, eu sunt alb total…
IP – Eu la fel…
MP– Tu nu mergi spre casă, mai stai?
NS-Te sărut bătrâne, te sărut bătrâne. O să ai noroc, este prima oară când te văd la lumină şi nu te-am recunoscut… dă-mi un sărut pe chestia asta… ori eu am orbit, ori tu te-ai schimbat…
IP– Nu s-a schimbat, nu…
NS– Te sărut, am orbit eu…
IP– A mai îmbătrânit şi el puţin… aşa.
NS– Şi cum vă spuneam, să continui. Eu am luat 60.000 de leva (dinari n.n.) pe care i-am înpărţit frăţeşte… între prietenii mei… aşa… I-am dat lui nevastă-mea 30 de mii ca să-şi cumpere ţoale. Adică nu, 25 de mii… că 5 mii, mi le-am lăsat mie…
…………………………………………………………………
Ei sunt paşoptişti total…
NS– Şi tot cum vă spuneam, vin de la macedoneni. Ei sunt atât de săritori. Ei sunt paşoptişti total (…) dar nu paşoptişti francma-soni… Şi acum îşi redescoperă istoria…
IP – Aşa îi ştiu şi eu…
NS – O secundă, Bojinca Pavloski a mers ca un câine pe urma macedonenilor care au plecat în Australia… şi a scris un roman… Western Australia, care a apărut în toată Europa. E un băiat mai tânăr decât mine, mai idealist, are numai 35 de ani şi dacă îl aju-tă Dumnezeu… îi ţin pumnii… va deveni un mare autor al lumii.
Eu am scris şi în presa română despre el foarte bine şi am scris cu precădere la el acasă. Am avut cu el consultări asupra franc-masoneriei, de o duritate nebună şi mi-a dat lista românească şi sârbească şi iugoslavă…
IP– Din ce perioadă?
NS– Din perioada… actuală.
IP– Şi tu ai lista asta?
NS– O secundă, o secundă, este şi scrisă şi pe hârtie şi este ţinută şi în mine pe deasupra. Şi mi-a povestit şi m-a pus să facem îm-preună… Şi Sorescu făcuse parte din… nu ştiu ce… Şi cum a fost cu premiul cu francmasonii… şi bătălia… cum a fost chemat în Mexic… Vasco Popa, prietenul meu…
IP– Să mi-o dai şi mie…
…eram laureatul premiului lor naţional…
NS– O secundă, o secundă! Adam Puslovici, mare om, de un su-flet desăvârşit… om născut în condiţii tragice, copil văzându-şi maică-sa într-o anumită situaţie, tatăl lui murise în războiul lui Tito în munţi şi întorcându-se el de la şcoală odată, găsind-o pe măsa acasă cu alt bărbat, a avut un şoc odios, după care toată viaţa cât a trăit… maică-sa trecea îmbrăcată în negru pe la toţi… numai să-l vadă… şi el cum o vedea, scuipa pe jos.
Domnule, tragedii, tragedii oribile. Prietenul meu de o viaţă… la fel de naiv ca şi mine…
IP– Cine, Vasco?
NS– Nu, Adam.
RC– Adam Puslovici.
NS– Adam Puslovici… înseamnă Pâslaru… care face pâslari… Şi să vă spun în continuare: Sorin mi-a cumpărat o mobilă stil, care se poate vedea la mine, pe 10.000 de lei de la o strănepoată?! Şi i-am zis: bătrâne te iau în Serbia şi îţi dau banii acolo, ca să-ţi faci treaba. I-am dat pe urmă când am ajuns acolo, iar mie de două zile mi-au ajuns la hotel şi nu mai aveam bani. Că toate premiile astea au fost plătite cu două sute de mii de lei (dinari n.n.) numai în cazul meu nu s-au plătit, pentru că Uniunea (Scri-itorilor n.n.) a deplasat aproape 60 de scriitori…
IP– Pe banii tăi?
NS– Da şi atunci tot premiul meu s-au transformat în diurna U-niunii Scriitorilor… pentru că eu am considerat că trebuie acor-dat poeziei româneşti… mă înţelegi… m-am gândit să bag umă-rul… că, vorba aia, cu o vedetă nu se face primăvară… Mă înţe-legi? Şi Adam Puslovici… om simţit… mi-a zis: bă, avem posi-bilitatea să câştigăm nişte bănuţi, eu sunt prieten cu directorul de la Uzinele (?) şi facem totul în felul următor: tu vii acolo şi ci-teşti o poezie, două, şi zici ceva frumos despre generalul Tito, sau despre prietenia româno-iugoslavă… capeţi 5000 de lei (di-nari n.n.) pe seară, iar dacă prietenul tău, care n-avem cum să-i dăm bani pe tablouri, că nouă nu ne plac, că noi credem că tipul lui de desen nu-i pe gustul nostru… Eu spun ce spun ei…!
IP– Da, dom`le…
NS– Nu este pe gustul nostru, că noi cultivăm un altfel de gust, da dacă noi ştim că el mai cântă şi la chitară pe versuri de ale tale, un singur cântec dacă îl cântă la chitară, capătă şi el 5000 de lei (dinari n.n.) pentru că te-a însoţit.
Deci facem noi deplasarea, cu o zi înainte eu mai aveam nu-mai 5000 de goroflinci… (dinari n.n.) el avea mai mulţi, îi dădu-sem eu şi cu înprumut şi cu nu ştiu ce… o secundă… stai… stai… realitatea-i olfactivă…o să vezi… că viaţa te învaţă…
I.P– Multe.
NS– Daaaa şi vine Sorin frisonat la mine… şi astăzi încă cu jale m-am despărţit definitiv de el, eu nu-mi reneg propriile mele sentimente… Mă înţelegi? Şi prea bine m-am simţit… de câteva ori… ca să neg, deşi mi-a spus de nevastă-mea că-i curvă şi să n-o iau de nevastă, poate că a avut dreptate, poţi să ştii? Şi m-a în-trebat un lucru mizerabil, care nu se întreabă, dacă să se căsăto-rească cu Doina sau nu!? Care nu se întreabă. Bărbatul se căsă-toreşte fără să se consulte cu altcineva… că nu mă întreb… că nu te întreb pe tine dacă să mă nasc din maică-mea sau nu!?
IP– Bineînţeles.
NS– Dacă mie îmi place sfânta… sfânta e nevasta mea, dacă mie îmi place curva… vai de curul meu. În fine plecăm noi în nişte maşini de astea negre, uriaşe, specializate, cilindroase, fiecare în câte o maşină… că eram domni bre… eram laureatul premiului lor naţional… eu cu nevastă-mea, Sorin cu nevasta şi cu transla-torul… şi cu un pictor de al lor…
Şi nici nu mai ştiu dacă mai stau mult în această împerechere…!
NS– Ce băcănie mi-a făcut când s-a dus la Muzeul de Artă Mo-dernă cu picturi… A scuipat pe toţi şi s-a dat mare şi ăia s-au fri-sonat şi s-au speriat… ce obrăznicie!
IP– Chiar aşa mă?
NS– Da dom`le, chiar aşa, chiar aşa bătrâne. Mă bătrâne, chiar dacă nu-ţi place… dacă eşti invitat… zi o vorbă drăguţă acolo… în pisica Penelopei…
IP– Sau nu te uita…
NS– Exact. Nu te uita…pictor fiind…
IP– Şi zici că i-ai dat 5000 de gorobenţi (dinari n.n.)…?
NS– Aşa… cu o seară înainte el a zis: bă, vrea Doiniţa… că noi plecăm cu o zi înainte… mâine iau 5000 pe chestie… roag-o pe nevastă-ta să-mi dea mie… erau gorobenţii lui nevastă-mea… să mi-i dea…
IP– Îi dădea înapoi?!
NS– Îi dau înapoi imediat… roag-o tu… că mă duc la asta… care şi asta este o ţaţă ce n-a văzut lumea… nevastă-mea… Şi nici nu mai ştiu dacă mai stau mult în această împerechere…!
IP– Poetule, asta numai tu hotărăşti.
NS– Numai eu hotărăsc.
IP– Ai unde să stai. La SIRFA.
Lucruri care te leagă de un străin…
NS– Să reluăm firul povestirii… Aşa şi îi spun boamfei mele de nevastă… mă, dă-i lui Sorinache, dă-i lui Doiniţa cei 5000 de lei (dinari n.n.) Doiniţa foarte gudurătoare…! aşezat p…uţă… frecat rotulă…tot compotul, mă înţelegi, sub generoasa ofertă a soţului! mă rog… familie modernă.
RC– Viaţă modernă.
NS– Sigur. Deci dă-i 5000 că mâine ni-i dă şi plecăn noi cu ma-şinile către oraşul… Popliţe… sau Bubiţe… sau Carauliţe…mă rog în oraşul Carauliţe… noi am sosit… am fost primiţi de Primarul oraşului. Socoteli, panglică, pâine, sare, masă, şpriţane… aşa, şi în maşina următoare, tot neagră, Sorin Dumitrescu, beat p..ă, deci băuse între timp de groază, în loc să intrăm într-o sală, ca pictorul să execute la chitară un cântec… că aşa era învoiala bă-trâne… că dacă nu vroia nu o făcea, şi culmea că o făcea pentru … Nichita Stănescu… care i-a fost prieten… cu care a trecut prin-tr-atâtea momente… de ce să nu le pomenim… chiar anumite mo-mente antiintelectuale…!
IP– Ha, ha, ha se preia la SIRFA…
NS– Ceea ce este o mare bucurie.
IP– Corect.
NS– Aşa, când au venit pe la el prin atelier sugativele… tuşurile japoneze şi alte lucruri, lucruri care te leagă de un străin, nu!? Ha, ha, ha.
IP– Ha,ha,ha.
NS– Şi să-ţi spun cu prietenii noştri. După ce mâncăm noi o ma-să copioasă dată de şeful Uzinelor să zicem… Reşiţa… cum ar veni pe la noi… îţi dai seama ce fel de mâncare… nu găseşti la Bucureşti ce capeţi la Reşiţa… apoi pompă, discurs, Directorul uzinei, discurs Primarul oraşului, discurs Nichita Stănescu, răs-puns, complezenţe, şuste, chestii şi urmează spectacolul.
Care, spectacolul, nu fusese făcut într-o sală ci pe un stadion…
IP– Extraordinar.
NS– Căci aşa se gândiseră. Pe stadion, pe un stadion de provin-cie. Şi erau foarte mulţi copii, până la 14000 şi circa 5000 de maturi, părinţii, care aveau grijă de ei. Şi cine a venit să se producă acolo? Amza Pelea al lor… Toma Caragiu al lor… care recitau schiţe umoristice pe deasupra… interpretate din marii lor prozatori. Că au şi ei tradiţia lor cum avem şi noi tradiţia noas-tră. Din Caragiale al lor…din Nuşici…din Branislav…Din P..lim-bec, fiecare mă rog. După care a urmat un moment al lor cu un cor plăcut de copii şi după care surpriza!!…Şi ca invitat de onoa-re am fost prezentat eu, şi Sorin Sorescu… Sorin…?
IP- Sorin Sorescu, foarte bine…
NS– Să cânte un cântec la chitară.
IP– Sorin Sorescu…
NS– Să cânte un cântec la chitară… Iar el, Sorin, beat fiind…a fă-cut un gest ordinar, şi-a sfărâmat chitara, a călcat-o în picioare. Desigur după ce a luat masa, bine, mersi şi a dispărut… dormind într-un crâng… mângâiat de Doiniţa pe post de ninfă… mă rog… şi am urmat eu în aplauze generale…
IP– Formidabil…
NS-Şi avenit Adam Puslovici şi a spus:copii, în manualele voas-tre şcolare există un poet…
IP – Nichita Stănescu…
NS– Şi o poezie de Nichita Stănescu… uitaţi-vă la el… că acesta este… Şi eu am citit poezia din manualul lor şcolar.
IP – În limba lor…?
NS – Nu, în limba mea. Şi el, în limba lor, a tradus-o splendid după care s-a încheiat chestia. Iar Sorin a zis: vă bag în p..da mamelor voastre… că ce… că nu mi-aţi spus… şi tot aşa…
A fost cred ceva la fel de frumos cum a fost întâmplarea de la Cluj din 1980 de la Expoziţia fratelui nostru… Anotimpurile… cu Dumitru Fărcaş şi ceilalţi…Cu totul altfel, dar tot la fel de frumoasă…
A căzut în cap după mine Filip Radulovici, de dor şi de dragos-te… Tito şi ai lui… Nu ştiu ce. M-a atras din hotel ca să nu chel-tuiesc şi m-a ţinut la el acasă. A fost o minune, tot timpul.
M-a dus la mormântul lui Tito, cu aprobare specială. Am făcut fotografii în faţă la mormântul lui Tito… că am fost un om res-pectuos şi nu l-am înjurat, da de ce să-l înjur pe Tito, ce mă pri-cep eu. Acolo era o Colecţie de decoraţii, amintiri şi nu ştiu ce.
Iar ei, adică Sorin şi Doina erau foarte grăbiţi să plece în Ro-mânia unde aveau un mare aranjament…
IP – Doamne Nichita, da eşti un copil zău ce nu s-a pomenit, nemaipomenit…
Are un caracter mârşav, de comportament…
NS– Stai să-ţi povestesc mai departe, că asta-i doar prima parte… Vă amuză povestea?
IP– Da.
NS– Dă-l în acolo pe doctorul Popa, că tot e scump şi dacă tot este el scump o să aştepte…
IP– Şi zi mă, prietenul tău nu ţi-a dat banii ăia niciodată?
NS– Auzi matale, nici nu mă mai interesează. Are un caracter mârşav, de comportament, că m-a făcut de c…t în public, făcând pe nebunul pe banii mei… Da fă pe nebunul pe banii tăi… nu pe banii mei. Nu pe banii mei. Nu-mi iei tu mie ultimii bani şi faci pe nebunul pe banii mei… nu se poate.
IP– Nu pe nebunul… pe cultul…
NS– Aşa şi în final, în fine, în rezumat, a produs o impresie în-grozitor de dezagreabilă. Eu luptasem ca el să obţină o expoziţie acolo. Le-am arătat, le-am povestit nu ştiu ce… După ce a făcut circul de acolo, imediat, toţi pictorii s-au dezis de el şi chiar şi pictorul abstract care-l găzduise în oraş.
IP, RC-Ha,ha,ha.
NS– Da şi s-a f…t mandibula… în fine. Şi sosit la Bucureşti… el cumpărându-mi mobila… de o mie de lei… de 10.000 de lei, mi-a plasat mie chilipirul, cică. Foarte plăcut, ce să zic, iar eu n-am avut bani decât 2000 de lei avans şi 8000 de lei i-am achitat în ruble iugoslave (dinari n.n.)…
IP– Valută forte.
NS– Aşa şi mă trezesc după chestia asta cu el într-o zi şi zice: Ţi-am achitat mobila în fine şi vreau banii. Eu: Zău? Păi nu ţi-o plătisem? Ah zice, uitasem. După care, să vezi, chichiţa este foarte complexă, nu-i simplă, el a obţinut-o nu ştiu cum… pe 10.000 şi în rate, dar asta nu o exclude pe ailalta, nu ştiu cum să-ţi spun, e o încrângătură de vase foarte ciudată…
Aşa, hai vă spun mai departe. Şi în fine după ce mi-a făcut el două scene şi programe îngrozitoare, că odată am vărsat sânge şi mi-a mai făcut bucuria să mai vărs încă odată sânge…
IP– Dar de ce să verşi sânge?
NS– Aaaaa, când mă supăr foarte tare, datorită bolii mele agra-vante de ficat, limba mi se inflamează, asta este o chestie tipică şi îmi sângerează limba, este un fenomen tipic… ceea ce este o chestie oribilă. Şi mă clătesc cu apă şi tot sângerează şi până nu torn lămâie pe ea să o stârnească şi până nu fac vitamina Kapa (?) injecţie, nu se opreşte hemoragia pe limbă, care e tipică de la chestia asta. Uite, aşa se întâmplă.
Dom`le… venise ataşatul cultural al Greciei, care este poet grec, la greci se păstrează vechea cutumă. Cum a fost Blaga în Portu-galia, ataşat cultural, mă înţelegi?
Dom`le şi stăteam noi aşa…şi odată apare noul convertit la orto-doxism atroce, Sorin Dumitrescu, sau Sorin Sorescu, sau Dorin Sumitrescu…
IP– Sau Ra..n Dumitrescu, ha,ha,ha…
NS– Sau Marin Dumitrescu, sau mă rog, clătinându-se şi bătân-du-mi la uşă, la ora 11, când tocmai eram noi în toiul discuţiilor galantoane… în urcare. Şi bubuituri şi picioare în uşă, apare So-rin Dumitrescu cu doi tipi, în stare de ebrietate, cu un răcnet to-tal, spre oroarea ataşatului cultural, spre oroarea traducătorului, care începuse să-l ia în serios pe Sorin Dumitrescu, spre palidi-tatea mea lipsită de reacţie…
Ilie, eu nu pot să dau afară din casă pe nimeni. Că ori cine vine la mine în casă, poate să mă calce în picioare, că nu-i dau afară dom’le. Şi urmează un program cu o oarecare logică etilică, dar de o duritate a cuvintelor uluitoare…
Şi îmi face Sorin textul acesta faţă de ataşatul cultural al Greci-ei că şi acesta s-a făcut palid, ăia s-au făcut palizi…
Că eu sunt porc… că sunt rus şi că n-am caracter… şi sunt şi corcitură… jumătate român, jumătate rus… deci lipsit total de caracter.
IP– Eeeeeee.
NS– Ei şi a sosit bătrânul Sorin… proaspăt creştinat şi alte ches-tii d`astea… dom`le… nu s-a lăsat… s-a trântit pe jos şi a tras un somn de 2 ore… dom`le… După 2 ore de somn…după ce s-a tre-zit… a început cu o forţă mai tare… s-a făcut total negru şi a dat să plece acasă…şi nu putea să plece că se izbea…din zid în zid …şi mi-a fost frică să nu moară draculu… călcat de vreo maşi-nă, după care a doua zi dimineaţa, foarte calm, Sorin îmi spune că se duce în vizită la mănăstiri… ca şi cum ar fi plouat (în legă-tură cu scena de cu seara n.n.) că îmi aduce două kile de vin ne-maipomenit, că nu ştiu ce… că nu ştiu cum…
…eu sunt un om foarte greşit alcătuit…
NS– Da eu sunt un om foarte greşit alcătuit… mie mi se umflă supărarea extraordinar ca la distobloci… diplodoci sau bronto-zauri… Baţi o oră în coada lor şi până se umflă şi se comunică informaţia la creier, urletul este din Terţiar spre Quaternar… şi m-am înfuriat a patra zi şi i-am scris o scrisoare pe care o păs-trez şi pe care o dau şi la SIRFA dacă vreţi, pentru că din mo-ment ce i-am comunicat-o nu mai am secrete – de o duritate to-tală, în care am rupt relaţiile cu el definitiv…
IP– Dacă face el un gest sublim… dar pe bune faţă de tine… îl ierţi?
NS– Nu, nu-l iert. Niciodată n-o să mai fie prieten cu mine. Nu. Nu. Relaţii de civilitate oarecare.
E plecat în Franţa. Tot pe spinarea mea şi sper din toată inima să nu se mai întoarcă. Dar dacă se întoarce, va fi foarte rău pen-tru el, că a scris 4 vederi şi toate interesate. Că am prins eu de veste… O repara puţin dacă îmi scria din Franţa, cum tot este el acum foarte ortodox!?
O rugăciune ortodoxă… şi o cerere de iertare…
––––––––––
Sursa: https://georgeanca.blogspot.com/2019/12/matca-sleita.html