Sonet de noiembrie
Sărutul brumei tot mai pătimaș
Pătrunde-n toamnă dincolo de coajă,
Drapând solemn, cu-a cețurilor vrajă,
Tabloul umed, rece și golaș.
Bătrânul plop tușește stând de strajă,
Lipsit de al frunzișului panaș,
Și-n vântul care zburdă nărăvaș
Tristețe-n gri de croncănit degajă.
E luna rece-a straiului de tină,
Dar și a siguranței că-n pământ
Așteaptă bobul startul spre lumină.
De-aceea, Doamne, prin al Tău Cuvânt,
Dă toamnei mele de tristeți și vină
Speranța că voi încolți-n Cer, sfânt!
Sonet brumat
De sărutul brumei iarba se-nfioară
Şi scânceşte frunza tremurând în ger,
Îşi ridică pomii braţele spre cer
Căutându-şi straiul verde de-astă vară.
Sub argintul rece vise-n verde pier,
Ofilirea-n ele începând să doară;
Strălucirea trece la…odinioară,
Iar speranţa pare doar un gând stingher.
Dar tabloul sumbru poate prinde viaţă
Când pe pânza vremii, bruma ignorând,
Folosim aceeaşi tuşă îndrăzneţă
Care-n rugăciune-o punem doar crezând:
Mulţumim că bruma vieţii-i doar prefaţă
La eterna vară ce va fi-n curând!
Plâns de codru
Mă-ndeamnă codrul, hohotind cu ploaie,
Să scriu, plângând şi eu, de drama lui,
De trupul lui murind pe fierăstraie
Aici, în ţara mea…şi-a nimănui!
Mă-mbie pui de urs, muşcând asfaltul,
Să scriu de casa lor fugind prin gări
Când în vagoane s-a chircit înaltul,
Să scriu cu rumeguş de-abandonări.
Să scriu- dar, cum?- când muntele mă doare,
Şi dealuri care se despoaie dor,
Să scriu strigând, când codrul ţării moare
Ucis de lăcomie şi topor.
Când ştiu ce frumuseţi, ce bogăţie
A pus în ţara asta Dumnezeu,
Mă-ncearcă starea de vinovăţie
Că n-am luptat pentru meleagul meu.
Că n-am fost vocea răsunând din turmă,
Făcându-mă prin rugă auzit:
Dă, Doamne, minte, mintea de pe urmă
Acestui neam ce pare părăsit!
Dar simt că mă trezesc şi, ca revanşă,
Mă dau cu totul puilor de urs,
Făcând cu ei, spre-o vie avalanşă
De verde-n munţii noştri, azi, recurs!
––––––––––––––
Simion Felix MARȚIAN