Marcovici, Bianca
„Peste şapte coline”, 200 pg.
Editura „Junimea” Iaşi, 2015
Prefaţă
În urmă cu câţiva ani, nu prea mulţi, într-o discuţie avută cu preşedintele Uniunii Scriitorilor-filiala Iaşi, am auzit pentru prima oară numele poetei Bianca Marcovici, despre care acesta îmi vorbea cu un entuziasm pe care nu i-l cunoscusem până atunci. Interesat de autoare, am început să caut prin diferite publicaţii scrierile apărute. Lectura poeziilor îmi indusese o nelinişte dublată de o curiozitate, o dorinţă de a şti mai mult, de afla mai multe despre o poetă care, iată, cu o admirabilă discreţie, impunea prin versurile ei necesitatea unei altfel de abordări, una în care lectura, incitantă şi subtil filosofică, ridică, în primul rând, întrebări la care îţi doreşti să afli răspunsuri.
La scurt timp, prin ceea ce numim căile de nepătruns, acelea activate de o logică supremă aflată întotdeauna deasupra noastră, am primit, în mod absolut surprinzător, de la Bianca Marcovici, o carte de poezie. Abia acum, prin intermediul acestui volum organizat, coerent şi inteligent structurat (B. M. este inginer de profesie, iar aceasta se vede şi în plan editorial) am reuşit să intru în universul poetic al autoarei, să pot confirma că, într-adevăr, acest univers, departe de a fi doar impresionant prin vastitatea sa, este prioritar tulburător prin neliniştile pe care ţi le induce, prin turbulenţele interogatorii pe care le simţi la tot pasul, prin vârtejurile de emoţii, de multe ori contradictorii, dar întotdeauna puternice, copleşitor prin complexitate şi fascinant prin luminile pe care le aruncă mai întâi asupra ta, cel care ai reuşit să pătrunzi şi va trebui să-ţi plăteşti cu o clipă de luciditate îndrăzneala. Şi, constaţi că este firesc să fie aşa, deoarece însăşi poeta a traversat o parte din viaţă trăindu-şi cu mult curaj un destin deloc liniar sau liniştit.
Născută în Iaşi, la începutul acelui obsedant deceniu şase (1952), va trăi din plin atmosfera delirantă a acelor vremuri, ceea ce, poate, a şi făcut-o să evadeze în lumea pură a muzicii, devenind o violonistă cu succese pe scenele lumii. Ştim câtă muncă, dăruire, însă şi har, înseamnă un asemenea succes. Între timp urmează şi cursurile Facultăţii de Construcţii devenind la absolvire inginer în acest domeniu care, în modul cel mai surprinzător, pare a avea extrem de puţină tangenţă cu înclinaţiile ei artistice. Trăieşte şi dezgheţul deceniului al şaptelea dar şi teroarea anilor ’80. Apoi, cât se poate de firesc, îşi asumă răspunderea plecării în Israel, purtându-şi speranţele de mai bine spre patria străbunilor.
Trece, aşadar, cu visele copilăriei şi ale tinereţii prin Iaşul pe care nu-l va uita niciodată: „N-a revărsat Bahluiul,/ nu sau prăbuşit iubiri?/ Găurile din mozaicul Pieţei Unirii au fost astupate?/ Porumbeii, în continuare, înălbesc/ statuile verzi?/ Pasajul de sub stradă a fost betonat?/ Filarmonica restaurată?/ Trustul meu de construcţii e tot ocupat de molii?/ Tramvaiele produc tot atâta zgomot?/ Iarna e tot cu troienele neîntoarse?/ Vraful de iluzii a rămas tot la Casa Pogor?/ Vioara mea, copie Cremona, e tot la unchiul meu/ sub pat?/ Vecinii mei figurează tot în cartea de telefon?/ Poeţii tot se mai opresc pe la casa mea/ demolată, să bea mastica aia puturoasă?/ Câinii mai latră fără oprire?” (Improvizaţie cu pod de flori la Iaşi).
Trăieşte trauma dezrădăcinării de locul unde vieţuise secole de-a rândul familia, dar şi pe cea a integrării în noua patrie. Ştim cu toţii, Ţara Sfântă, dar şi Ţara sfinţită de munca eroică unor generaţii de înaintaşi, trebuie apărată cu preţul vieţii de copiii ei, în războaie crâncene motivate doar de interesele meschine şi ura viscerală a celor din jur. „Suntem deja o insulă/ înconjurată/ Nu de mare…/ ci de duşmanii perfizi/ care mizează pe numărul lor./ Suntem deja o insulă/ urmează,/ poate,/ trebuie ca Europa să se trezească/ uneori pedeapsa e a Lui,/ pe merit/ pentru cei care ne-au urât!/ pe noi, Poporul Ales!” (Poporul ales).
Însă Bianca Marcovici, mamă şi bunică, obişnuită parcă, (dar cine poate spune că este într-adevăr obişnuit cu neobişnuitul), este totuşi o fire lucid-combativă care suferă şi luptă pentru un viitor pe care îl doreşte mai bun măcar pentru copiii ei. „La pământ m-am aruncat/ de zeci de ori/ sub o masă…/ am luat locul câinelui meu/ care s-a supărat…/ katiuşele au trecut aproape/ le-am văzut urmele pe cer./ noroc că au căzut în mare/ aproape 2000” (Artificii şi artificieri)
Priveşte cu drag, dar şi cu îngrijorare după fiica ei care pleacă în misiune: „Zeiţa frumuseţii s-a născut în Israel/ O văd mereu pe strada mea/ Dimineaţa…/ E încărcată cu un rucsac negru,/ Poartă epoleţi argintii/ Are părul strâns într-o coadă groasă/ Pare liniştită când scoate din buzunare/ abonamentul hofşi/ Singurul lucru care mă pune pe gânduri/ Este oboseala întipărită,/ Din ochii cu sclipiri atât de vii…/” (Epoleţii argintii – inspirat de soldatele mele: Zinette şi Noemi)
Este greu pentru noi, cei care citim aceste splendide versuri să înţelegem zbuciumul din sufletul mamei care are totuşi tăria de a privi fără excese de sentimentalism cum o fiică pleacă să-şi îndeplinească datoria faţă de patrie, înţelegând aceasta ca pe sacrificiul necesar dăinuirii în străvechea vatră a poporului său. Dar şi eforturile care se fac pentru fiecare copil al ţării, pentru viaţa sa, pentru părinţii care-i aşteaptă: „Soldatul nostru, Gilad Şalit răpit din Israel,/ prizonier de aproape 5 ani şi jumătate,/ ţinut într-o gaură fără lumină…/ Copilul nostru s-a întors acasă./ Ne-a lipsit în fiecare clipă/ ca şi cum noi am fi adevăraţii părinţi./ Casa noastră a rămas mereu deschisă/ poate o minune… o rugă va fi auzită/ s-a întors timidul nostru copil/ a coborât scările…/ am tremurat pentru el/ Să-i fie bine,/ să-i fie cald, să-i fie lumină/ în priviri, să-l adorăm ca pe propriul nostru copil. Preţul păcii noastre l-am plătit scump!/ să medităm puţin la echivalenţe:/ o viaţă contra o mie!” (O viaţă contra o mie!)
Dar, dacă excludem absurdul, durerile şi atrocităţile războiului, vom constata că Bianca Marcovici este omul care priveşte către lumea în care trăim cu toţii, acea lume largă. Cu ochiul critic al poetului vede, dincolo de aparenţe, tristeţea locului în care o fetiţă a suferit ani de recluziune autoasumată, dar scump plătită, doar pentru vina de a fi evreică. Observă zidurile milenare din Grecia spurcate de graffiti: „zilele astea în Grecia/ am privit graffiti mâzgălite/ pe clădiri istorice/ tineretul şi-a bătut joc de istorie cu mâna caldă/ folosind culori stridente/ ca o profanare de morminte/ stau chirciţi la cafenele şi visează locuri de muncă,/ un tineret anulat sufleteşte se răzbună./ noi cei care scriem profanăm viitorul/ cu visele noastre imbecile/ de a fi la/ fiecare colţ de stradă un pamflet” (Refuz)
Să nu credem însă că Bianca Marcovici trece prin lume doar foarte lucidă, strict obiectivă şi de aceea tristă. O vom regăsi surprinzător de caldă, duioasă în versuri de o elegantă şi rafinată senzualitate, acea senzualitate fascinantă specifică unei femei culte şi cu o înaltă educaţie: „Ai rămas acelaşi/ un fulg pe buzele mele/ în miez de vară/ o scânteie de viaţă/ aducătoare de sentimente/ înteţite şi virgine/ o lacrimă de bucurie pe obrazu-mi/ ars de soarele/ infernal/ un poem alb atât de alb ca o/ rochie de nuntă” (Dedicaţe) sau: „câştigătorul ia tot/ doar rodia din mâna ta muşcând-o/ o să-ţi aducă aminte/ întâlnirea noastră de pe podul neterminat” (Numere). Dar şi: „trebuie să respir cuvinte/ ca pe un drog/ văd dincolo de Aurora Boreală/ chipul muzei… în aburi, Erato e o erată…/ tocmai azi de ziua unei femei./ în fapt singurătatea e plictisul…/ ca şi cum cunoscând un bărbat în cuvinte/ nu mai poţi să faci sex./ atingerea s-a pierdut/ printre rânduri…” (Sex interzis)
Vom mai găsi în poeziile Biancăi Marcovici, aşa cum este şi firesc, referiri la cele două limbi, română şi ivrit (idiş pentru evreii în vârstă din România), cu frumoase şi inteligente observaţii asupra oamenilor care le folosesc, a evoluţiei lor în contextul fenomenului alia, dar şi a modului în care aceste limbi pot fi punţi de legătură, parcă mai trainice decât oricare altele, între culturi şi oameni. Un lucru la care noi, românii, ar trebui să gândim mai mult şi mai profund, având în vedere că, în ultimii douăzeci de ani, am reuşit să avem legături culturale în dezvoltare cu evreii din Israel iar aceasta, în primul rând, o datorăm compatibilităţilor de limbă, fiind pentru noi o uriaşă şansă de a ne extinde orizontul cultural şi în spaţiul mirific al Ţării Sfinte, să înţelegem, prin intermediul limbii române realităţile altor dimensiuni geografice şi spirituale.
Dacă până acum am făcut referiri numai la modul în care poezia Biancăi Marcovici poate fi citită şi înţeleasă prin lecturare, este necesar să trec şi la o altă componentă: sonoritatea şi expresivitatea derivată din actul recitării. Aparent, dar numai aparent, poeta foloseşte un sistem de punctuaţie şi versificaţie cel puţin original, iar un cititor mai puţin atent nici nu ar încerca să înţeleagă de ce. Dar, dacă ar avea inspiraţia să recite aceste poezii respectând punctuaţia impusă, va avea surpriza să constate că muzicalitatea puţin stranie a creaţiilor îi dă un alt nivel de înţelegere, unul cu o altă profunzime şi autenticitate şi, de ce să nu recunoaştem, devoalator de noi sensuri, ba chiar şi o altă simbolistică a cuvintelor.
Se spune despre scrierea hieratică egipteană că avea trei niveluri de informare: unul pentru cel ce o citea, un altul mai adânc pentru cel care o rostea sau o cânta şi un al treilea, cel cu adevărat important, pentru cel instruit să o înţeleagă. Da, dar şi ebraica are cam aceleaşi caracteristici, unele în care ordinea cuvintelor şi valoarea lor cifrică dă adevăratul înţeles al frazei. Prin urmare, nu mă miră deloc faptul că, probabil prin acel miracol al memoriei ancestrale, Bianca Marcovici ne oferă acest dar al înţelesurilor multiple prin acelaşi exerciţiu de gândire sintetică al limbii vechilor rabini.
Uneori, pentru că ne aflăm, totuşi, în prezenţa scrierilor unei violoniste cu mare experienţă interpretativă, putem asemui versurile ei cu acele sunete ale unei viori, sunete cu o profundă rezonanţă în suflet, capabile să potenţeze orice emoţie sau trăire afectivă, însă fără să putem spune că am auzit vreun cuvânt. Fiind şi acesta unul dintre misterele a ceea ce este omul în deplinătatea fiinţei sale spirituale.
Cititorul care are în mână această carte se poate considera un ales şi, dacă are curaj, poate porni pe calea nou deschisă. „Eu nu înşel pe nimeni/ doar pe mine mă înşel,/ vocii tale îi ataşez/ rugăciunea poetului Necunoscut./ dar mi-e foarte frică…/ într-o zi/ vei uita rana cuvântului/ şi vei trece foarte uşor/ peste umbra mea/ ca un buldozer fără aripi.” (Poeta).
–––––––––
Mihai BATOG-BUJENIŢĂ
Iaşi