Unirea Bucovinei cu România
La 6 noiembrie 1918, Consiliul Naţional Ucrainean difuza în oraşul Cernăuţi manifeste în limbile ucraineană, română şi germană, prin care anunţa preluarea puterii administrative, în timp ce soldaţii Legiunii ucrainene ocupau Palatul Naţional, somând să le fie predată puterea. În timp ce soldaţii legiunii ucrainene devastau Palatul, fruntaşii Consiliului Naţional Român se refugiau în reşedinţa Mitropoliei Bucovinei. Guvernatorul Etzdorf, supus constrângerii, preda puterea de guvernământ asupra Bucovinei, încheindu-se următorul proces verbal sau protocol de transmitere a ei: ,,La 11,35 (în ziua de 6 noiembrie), au apărut în faţa mea domnii deputaţi în Parlament, Nikolai Semaka şi Ilie Smenu, însoţiţi de Omelian Popowicz, membru în Comitetul ţării, împreună cu lt. Ilie Popowicz, în numele Radei naţionale ucrainene. Deputatul Semaka mă anunţă că palatul administrativ este ocupat de miliţia (legiunea) ucraineană şi mă somă să transmit puterea administrativă în teritoriile ucrainene din Bucovina, precum şi în oraşul Cernăuţi, asupra Radei naţionale ucrainene de la Liov. Am răspuns că cedez în faţa forţei…; în faţa acestei situaţii, am declarat că sunt gata să transmit puterea guvernamentală în ţara Bucovinei asupra reprezentanţilor naţiunii române şi a celei ucrainene, în înţelegere mutuală. După comunicările ce mi s-au făcut, la orele 4 după amiază, delegaţii Radei ucrainene şi deputatul Aurel Onciul, care mi-a declarat că este delegatul Consiliului naţional român (sic), se declarară gata de a lua în primire puterea guvernamentală în înţelegere mutuală. În consecinţă, transmit puterea guvernamentală în ţara Bucovinei asupra suspomeniţilor domni, reprezentanţi ai naţiunii române şi ai celei ucrainene. Semnează: Etzdorf, Semaka, Onciul”. Acesta este actul istoric din 6 noiembrie 1918, care consemnează sfârşitul stăpânirii austriece în Bucovina, după 143 de ani.
În cele din urmă, guvernatorul Etzdorf a încercat să-i determine pe români să ajungă (încheie) la un compromis cu ucrainenii, consimţind la împărţirea Bucovinei într-o regiune ucraineană şi alta română, după sistemul cantonal elveţian. Dar Consiliul Naţional Român din Cernăuţi a refuzat să stabilească o înţelegere cu delegaţii Radei ucrainene din Liov, pentru împărţirea Bucovinei pe criterii etnice. În condiţiile acestui refuz, Aurel Onciul, neîmputernicit de nimeni, cu de la sine putere, consimţea la împărţirea teritorială a Bucovinei şi, la 6 noiembrie 1918, semna o proclamaţie în acest sens. Textul proclamaţiei avea următorul conţinut (reprodus după I. Nistor): ,,Guvernul împărătesc, considerând încheiată misiunea sa în Bucovina, ne-a predat astăzi nouă, în calitate de comisari naţionali ai românilor (poporului român!), pe de o parte, şi ai ucrainenilor (poporului ucrainean), pe de altă parte, puterea în Bucovina, fără să o împartă. Puşi în faţa acestui fapt îndeplinit, noi, ca să împiedicăm anarhia şi să menţinem ordinea şi siguranţa publică, am stabilit următoarele”. După acest preambul, acordul propriu-zis conţinea 6 puncte: pretenţiile teritoriale ale celor două părţi rămân identice, aşa cum au fost formulate de reprezentanţii lor legitimi, iar decizia definitivă o va lua congresul de pace, situaţia etnică din comunele provinciei era stabilită pe baza recensământului din 1910, iar oraşul Cernăuţi, ,,capitala ţării”, rămânea sub administraţie interimară, până la stabilirea înţelegerii între guvernele român şi ucrainean. Acordul intra în vigoare imediat, fiind semnat de O. Popowicz, comisar naţional ucrainean şi de A. Onciul, comisar naţional român.
Un manifest similar, semnat de deputaţii ucraineni din Parlament şi Dietă, precum şi de şefii partidelor ucrainene din provincie, era adresat locuitorilor ucraineni din Bucovina. Ambele manifeste (proclamaţii), român şi ucrainean, aveau drept temei procesul verbal de transmitere a puterii, din 6 noiembrie 1918. Din cuprinsul manifestului ucrainean se observă că administraţia interimară a Cernăuţiului, precum şi toate oficiile din oraş, trecuseră în mâinile ucrainenilor, Aurel Onciul fiind ignorat. Mai mult, asumându-şi titlul de ,,administrator al Moldovei de Sus”, el (Onciul) s-a deplasat la Iaşi, pentru a stabili legături cu guvernul român, dar tentativa sa a eşuat (în gara Iaşi, el a fost întâmpinat cu violenţă de refugiaţii bucovineni şi silit să părăsească oraşul). Stăpânirea austriacă luase sfârşit în Bucovina, dar situaţia rămânea confuză, după predarea puterii de către guvernatorul Etzdorf. Din păcate, în provincie, lucrurile au luat o întorsătură primejdioasă. Soldaţii ucraineni, care se întorceau de pe front, întăreau rândurile legiunii ucrainene, constituiţi în unităţi de haidamaci, ei tulburau ordinea publică, se dedau la dezordini şi terorizau populaţia, pătrunzând până şi în Palatul Naţional, unde îşi avea sediul Consiliul Naţional Român.
În aceste împrejurări dramatice, Consiliul Naţional a decis să se adreseze guvernului român de la Iaşi, pentru ajutor militar, trimiţând în acest scop un emisar special, V. Bodnărescu. Acesta a prezentat situaţia din Bucovina şi a pledat pentru intervenţia grabnică a trupelor române, pentru a pune capăt acţiunilor miliţiilor ucrainene. Între timp, la Iaşi, la 6 noiembrie 1918, se constituise un nou guvern condus de generalul Const. Coandă, iar reintrarea României în război era iminentă. Guvernul român a hotărât să trimită, în Bucovina, Divizia 8 infanterie, sub comanda generalului Iacob Zadic. În foarte scurt timp (practic, două zile), divizia a fost pusă pe picior de război, cu oamenii disponibili, reuşindu-se organizarea a trei detaşamente, Dragoş, Alexandru cel Bun şi Suceava. Aceste detaşamente cuprindeau câte 600 de oameni, care proveneau din soldaţii regimentelor de infanterie 16, 29 şi 37, la care s-au adăugat grănicerii şi jandarmii ce asigurau securitatea frontierei Bucovinei. Fiecare detaşament era completat cu mici unităţi de cavalerie, baterii de artilerie şi grupuri de mitraliere. Efectivul total al diviziei nu depăşea 3000 de oameni, modest echipaţi şi aprovizionaţi, dar cu moralul foarte ridicat, anume selectaţi şi conştienţi că aveau de îndeplinit o misiune specială.
La 8 noiembrie 1918, trecând vechea graniţă fixată de austrieci, aşa – numitul ,,cordon” (,,corduna”, cum era numită popular), generalul Iacob Zadic a adresat locuitorilor Bucovinei o proclamaţie: ,,Răspunzând la chemarea Comitetului Naţional Bucovinean, Armata Română, din înaltul ordin al M. S. Regelui Ferdinand I al României, a păşit pe pământul Marelui Voevod Ştefan, pentru a ocroti viaţa, avutul şi libertatea locuitorilor de orişice neam şi credinţă, împotriva bandelor de criminali, care au început opera lor de distrugere în frumoasa noastră ţară. Trecând hotarul pus între noi de o soartă vitregă, acum 100 şi mai bine de ani, hotar care n-a putut niciodată să ne despartă şi inimile, trupele române sosesc în mijlocul vostru aducându-vă dragostea şi sprijinul lor, pentru libera înfăptuire a dorinţelor născute din dreptul legitim al popoarelor de a dispune de soarta lor. Stăpâniţi de aceste sentimente şi cu credinţa în sinceritatea cererii voastre de ajutor, invităm poporul Bucovinei ca să nu se abată sub niciun motiv de la viaţa şi ocupaţiunile normale. Subsemnatul garantează oricărui locuitor libera exercitare a drepturilor sale civice şi face cunoscut, în acelaşi timp, că se va reprima cu toată severitatea cuvenită orice încercare de dezordine, acte de violenţă sau nesupunere la ordonanţele date de noi” (,,Glasul Bucovinei”, nr. 6, din 8 noiembrie 1918).
În Bucovina, ca o particularitate, după întrunirea Adunării Constituante, care a ales un Consiliu Naţional, ce a desemnat un guvern, fiecare localitate, din proprie iniţiativă, şi-a exprimat dorinţa de unire cu România şi chemarea armatei române. Astfel, la 3 noiembrie 1918 (st. n.), într-o zi de duminică, în Palatul Comunal din Câmpulung, se întrunesc intelectualii şi gospodarii de frunte ai oraşului, pentru a decide măsurile necesare de asigurare a ordinii şi protejare a locuitorilor, după ce autorităţile austriece încetaseră să-şi mai exercite atribuţiile. După dezbateri, a fost adoptată o moţiune adresată guvernului şi armatei române, prin care se cerea unirea ţinutului Câmpulung cu regatul României. A fost desemnată o delegaţie care urma să se înfăţişeze cu această moţiune unui regiment din Fălticeni. A doua zi, în 4 noiembrie, delegaţia câmpulungeană, condusă de slt. rezervist Traian Roşu, se deplasa cu un camion militar, iar noaptea târziu ajungea la pichetul grănicerilor români din Cornu Luncii. La 5 noiembrie, delegaţia era primită de generalul Const. Neculcea, comandantul Regimentului 16 infanterie din Fălticeni, care promitea să transmită solicitarea guvernului de la Iaşi. La 6 noiembrie, ora 6, trupe ale acestui regiment pornesc în marş, în 20 de camioane militare, şi trec graniţa în Bucovina pe şoseaua din Cornu Luncii, de unde ajung în Gura Humorului. În sfârşit, a doua zi, la 7 noiembrie 1918, trupele române, în frunte cu generalul C. Neculcea, se îmbarcau într-un tren şi la ora 11 erau primite de poporul din Câmpulung, iar după amiază ele ajungeau şi în Vatra Dornei.
În alte localităţi bucovinene, s-au petrecut fapte asemănătoare, lucrurile s-au petrecut la fel. La 5 noiembrie, primul ministru Al. Marghiloman primea mai multe apeluri telefonice din Suceava, Iţcani şi Gura Humorului, dispunând ca detaşamente de jandarmi şi cavalerie să intre în aceste localităţi din Bucovina, pentru protejarea populaţiei. În aceeaşi zi, maiorul Anton Ionescu, de la Compania de grăniceri din Burdujeni, observa că frontiera de la Iţcani, cu Austro-Ungaria, a fost părăsită, iar postul de jandarmi austrieci nu putea asigura ordinea în oraş (Suceava). El raporta telefonic generalului Iacob Zadic, comandantul Diviziei 8 inf., aflat la Botoşani, solicitând permisiunea să intre în Suceava. În cursul acestei zile (5 nov.), prefectul judeţului Botoşani, Vizanty, sosea la primăria din Suceava, ajungând la o înţelegere cu primarul Eusebie Popovici, ca un detaşament de grăniceri români să intre în oraş. În seara zilei, prefectul Vizanty transmitea telefonic primarului sucevean: ,,Intrarea armatei române în Bucovina este hotărâtă şi se va face mâne, miercuri (6 noiembrie), prin două puncte. Nu mai e lipsă nici de asentimentul d-lui Etzdorf, nici de invitaţia dv… Maiorul Ionescu a primit ordin să intre imediat cu un detaşament de grăniceri, prin punctul Burdujeni, în Suceava şi să se pună la ordinul dv., dle primar”. În zorii zilei de 6 noiembrie, mr. Anton Ionescu pătrundea (urca) pe drumul de la Iţcani în oraşul Suceava, cu un pluton de 48 de grăniceri din Compania 5-a Burdujeni, cântând ,,Pe-al nostru steag e scris Unire”, şi arbora tricolorul pe turnul primăriei. Apoi, împreună cu prof. dr. E. Popovici, primarul oraşului, el redacta o proclamaţie către locuitorii Sucevei, în care se spunea: ,,Graniţă între români de azi înainte nu mai trebuie să fie. De aceea noi grănicerii am venit cei dintâi la voi să vă zicem: bine v-am găsit” (Filipciuc, ibidem).
—————————————–
Ioan POPOIU, istoric
27 octombrie 2019