Recent am primit o carte bilingvă, în ebraică şi română, care mi-a atras atenţia datorită titlului ei: „Dadu” (Betapress, Ashdod, 2017; 144 & 109 pagini, incluzând şi fotografii documentare). Este biografia fostului activist al Uniunii Evreilor Români, avocatul David (Dadu) Rosenkranz, scrisă de fiica lui, profesoara de liceu Adina Rosenkranz-Herscovici.
Volumul este util pentru cercetătorul istoric, deşi este o evocare familială şi nu o biografie academică. Autoarea însăşi – care este şi editoarea documentelor şi evocărilor – afirmă în prefaţă că: „volumul… nu e conceput şi nici scris ca o carte închegată care să îmbine în mod armonios fapte autentice ale personajului principal cu evenimente istorice autentice şi cu crâmpeie din viaţa sa personală, ceea ce ar fi făcut poate din el un roman pasionant, dar pe care eu aş fi fost incapabilă să-l scriu”. Ea adaugă că: „volumul cuprinde în primul rând documente autentice, scrise sau dictate de Dadu însuşi, în propriile sale cuvinte; apoi, relatări şi mărturii scrise şi spuse de oamenii care au avut norocul de a-l cunoaşte în perioade grele şi de a beneficia de sprijinul sau/şi de prietenia lui; şi, în sfârşit, mini-amintiri, gânduri, anecdote, pe scurt, fragmente de viaţă cu el”.
David (Dadu) Rosenkranz (1905-1965) a fost unul dintre liderii evreimii române. Născut la Bucureşti, a urmat Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti şi a devenit avocat (1927). Activitatea pe tărâm obştesc a început-o ca membru în Comitetul Studenţilor Evrei din Bucureşti şi apoi ca preşedinte al Asociaţiei Generale a Studenţilor Evrei din România. Alăturându-se Uniunii Evreilor Români (UER), a ajuns preşedintele organizaţiei de tineret UER (1932-1935); Vicepreşedintele, apoi preşedintele organi-zaţiei Bucureşti a UER (1938); Secretar general al reprezentanţei UER (1944-1945); Membru în prezidiul UER (1945-1949).
În perioada 1933-1940 a activat în cadrul Comunităţii Evreilor din Bucureşti ca vicepreşedinte al Secţiei Şcolilor şi preşedinte al Secţiei de Propagandă şi Statistică, precum şi al Uniunii Comunităţilor Evreieşti din Vechiul Regat. La 1 noiembrie 1940 a fost ales secretar general al Federaţiei Uniunilor de Comunităţi Evreieşti din România în cadrul secretariatului general tripartit al ei. În mărturia depusă la Yad Vashem la 7 decembrie 1961, reprodusă parţial în carte, el notează că a „activat în cadrul acţiunii de asistenţă a victimelor rebeliunii din Bucureşti (ianuarie 1941), a pogromului de la Iaşi (iunie 1941), a deportaţilor din toamna şi iarna anului 1941/43” şi că „secondându-l pe Dr. Filderman, am redactat marea majoritate a memoriilor, prin care se combăteau discriminările rasiale, se protesta împotriva măsurilor scelerate, solicitând sancţionarea vinovaţilor şi repararea, pe cât posibilă, a nedreptăţilor comise”.
După dizolvarea Federaţiei Uniunilor de Comunităţi Evreieşti din România (17 decembrie 1941) şi întemeierea Centralei Evreilor, el a funcţionat în cadrul acesteia, la cererea lui Wilhelm Filderman. În perioada 8 februarie 1942 – noiembrie 1943 a fost secretar al Secţiunii de Reeducare Profesională, coordonând problema muncii obligatorii. În urma unui conflict cu Radu Lecca, împuternicitul guvernului pentru problemele evreilor, David Rosenkranz a fost transferat în funcţia de secretar al Asistenţei Sociale. În această calitate „a făcut trei deplasări peste Nistru, la punctul Tighina-Tiraspol, repatriind întâi pe dorohoienii deportaţi, apoi pe copiii orfani şi, în sfârşit, întregul lagăr politic de la Vapniarca-Grosilovo, şi alte categorii de evrei”. De asemenea, a condus acţiunea de ajutorare a deţinuţilor politici din lagărul de la Târgu Jiu.
Începând din luna iunie 1945, David Rosenkranz se separă de Wilhelm Filderman, fiind printre activiştii UER care au trecut de partea Comitetului Democratic Evreiesc (CDE), colaborând cu activiştii sionişti de stânga, dar şi cu activiştii evrei comunişti şi social-democraţi, convins fiind că aceasta era calea. Ideea lui era de a face tot binele posibil evreilor din România, aşa cum procedase şi în perioada regimului antonescian.
După dizolvarea UER, David (Dadu) Rosenkranz s-a retras din activitatea publică, practicând avocatura în exclusivitate. Dar şi în acest cadru a activat pe tărâm iudaic, deşi în mod indirect, fiind avocatul unora dintre arestaţii politici sionişti (Asirei Zion) şi reuşind uneori să le reducă din condamnarea care fusese decisă de autorităţile comuniste încă dinainte de proces.
Decepţia produsă de evoluţia regimului comunist l-a făcut să decidă să emigreze în Israel, unde a ajuns în 1961, fiind bine primit de foştii lui prieteni şi adversari, printre care cumnatul său inginerul Ely Lazăr, publicistul Shmaya Avni (fost Asir Zion), Dan Ieşanu – precum şi de foştii copii orfani din Transnistria salvaţi şi repatriaţi datorită lui, deveniţi oameni maturi. În Israel a luptat pentru integrarea avocaţilor veniţi din România şi a realizat întemeierea unui Seminar Juridic. El însuşi a învăţat limba ebraică şi a deschis un birou care s-a ocupat cu cereri de despăgubiri din Germania. A încetat din viaţă la 1 decembrie 1965, când nu împlinise încă 61 de ani.
Fostul său prieten şi adversar, activistul sionist Dan Ieşanu, de asemenea fost arestat politic sionist, căruia avocatul David Rosenkranz i-a fost avocat apărător la proces din proprie iniţiativă, a spus la decesul lui că: „Dadu iubea Israelul. Era îndrăgostit de fiecare floare, de fiecare pom şi se încălzea la vederea realizărilor din această ţară veche-nouă. Pe pământul Israelului a înţeles măreţia viziunii lui Theodor Herzl şi s-a pus în slujba acestei viziuni cu toată abnegaţia, cu tot devotamentul său”. Afirmaţiile lui Dan Ieşanu, ca şi mai multe marturii ale unor oameni ajutati sau/si salvati de avocatul David (Dadu) Rosenkranz in momente grele din viata lor sunt publicate în volum (de exemplu povestirea lui Fima, orfanul din Transnistria sau a doctorului Theodore Iancu, fiul celor doi Asirei Zion, Mela si dr. Cornel Iancu).
Cartea nu ni-l prezintă pe avocatul David (Dădu) Rosenkranz numai ca pe un activist public evreu, ci şi într-altă lumină. Descoperim viaţa particulară şi caracterul unui om de familie – fiu, frate, soţ, tată al unei fiice. El îşi ajută fraţii, surorile şi cumnaţii, îşi iubeşte şi îşi ajută soţia, Meea, precum şi fiica, Adina. Autoarea, fiica, este preocupată tocmai de figura lui ca om, ca persoană, ca părinte. Ea se gândeşte cu ce îi seamănă tatălui ei şi îşi imaginează un dialog cu el, atunci când el este plecat demult în lumea drepţilor. Poetă, ea îi dedică şi poezii ale ei în limbile română şi ebraică. Desigur, ca fiică, ea îşi iubea tatăl, după cum tatăl o iubise ca fiică. Poate norocul tatălui e că fiică a încercat să-i reconstituie aspecte ale vieţii şi să le prezinte în formă literară, ca şi cum ar fi povestiri scurte, salvându-l de la uitare. Dar importanţa cărţii rămâne totuşi de natură documentară. Mai ales acum, după publicarea memoriilor lui Wilhelm Filderman, prezentarea lui David Rosenkranz, omul care s-a aflat în preajma lui o perioadă îndelungată, chiar dacă ulterior şi-a schimbat orientarea, prezintă o importanţă deosebită, de completare a informaţiilor apărute.
Ca element critic, menţionez că ar fi fost de dorit ca autoarea să publice mărturia depusă de tatăl ei la Yad Vashem în mod integral şi să adauge şi alte documente asupra personalităţii lui. Vreau să sper că va face acest lucru într-o ediţie viitoare a cărţii. De asemenea, se impune verificarea unor informaţii asupra oamenilor care au povestit amintiri despre el.
——————————-
Lucian–Zeev HERŞCOVICI
Ierusalim, 1 februarie 2018