Zilele acestea am revenit din ţara de baştină unde am sărbătorit împreună cu colegii mei de facultate trecerea unei cifre rotunde de la absolvire. A fost un eveniment deosebit, în primul rând pentru că, în ciuda unei anumite scăderi a memoriei, am recunoscut o mulţime de figuri interesante, care aminteau în linii mari de tinerii frumoşi de pe vremuri. Organizatorii s-au gândit şi la acest aspect, ne-au pregătit câte un ecuson cu numele şi prenumele, plus şi porecla (la cine avea poreclă!), aşa că în general nu au fost probleme. Toţi erau acum pensionari, dar nu poţi trece peste faptul că unii ajunseseră profesori sau conferenţiari universitari, autori de tratate şi de manuale, oameni vestiţi.
Mi-a făcut realmente plăcere când s-a apropiat de mine Costică Naiunbon, pe ecusonul căruia scria prof. Dr. Constantin Draguţoiu şi m-a îmbrăţişat cu entuziasm. Noi îi spuneam Naiunbon pentru că nu avea niciodată cartela la cantină şi se interesa, la colegi, cine renunţă la masă, întâmplător. Costică mi-a mulţumit pentru nişte cărţi pe care i le-am trimis cu dedicaţie, în urmă cu mai bine de douăzeci de ani, cărţi cu adevărat valoroase şi care i-au plăcut foarte mult.
Cred şi eu că i-au plăcut foarte mult. Îmi amintesc că mi s-a adresat atunci o doamnă, solicitându-mi o carte de a mea, umoristica, care tocmai apăruse. Doamna era o intelectuală şi am fost desigur încântat, ba chiar măgulit, dar ceva nu mi s-a părut în regulă. De ce? Pentru că doamna respectivă era de pe la Magnitogorsk, pare-se, şi nu ştia româneşte nici de leac.
Ei, sigur că am întrebat-o curios cum se explică faptul că vrea cartea mea dacă nu ştie româneşte. Şi ea mi-a explicat logic că are o fiică studentă la Iaşi, că fiica trebuie să dea cel mai dificil examen cu profesorul Draguţoiu, că învaţă zi şi noapte, dar că are mari emoţii şi ar avea ceva mai mult curaj dacă i-ar transmite, că din partea mea, o carte de la fostul lui coleg. Mi s-a părut logic raţionamentul şi am scris pe pagina de gardă o dedicaţie bomba.
Se pare că stratagemă a ajutat, de altfel fiica doamnei era o studentă foarte bine pregătită. De acea, nu m-am mai mirat când, în anul următor doamna respectivă mi-a mai solicitat o carte. Fiica ei pregătea lucrarea de diplomă la clinica profesorului Draguţoiu. Numai că eu nu aveam o carte nouă, nu aveam cum s-o servesc.
– Nu contează, m-a asigurat dumneaei, poate să fie aceeaşi carte, de data asta fără dedicaţie, profesorul se va bucura şi aşa…
Dacă prima dată nu prea am înţeles intenţia doamnei, de data asta chiar nu mai pricepeam de loc.
– Aceasi carte? Dar ce, o s-o citească de două ori?
– Ah, nu! E destul dacă o s-o frunzărească… Ştie deja unde e cel mai interesant pentru el.
Pe scurt, cu discreţie, am aflat secretul următor: în carte, doamna strecura câteva sute de dolari şi putea astfel să afirme că e un serviciu făcut unui vechi coleg de facultate. Nu există nici un risc, cartea există, eu fusesem coleg cu profesorul, profesorul fusese coleg cu mine, eu puteam să-i trimit orice, totul era foarte bine gândit.
Aşa că nu m-am mirat deloc când profesorul a afirmat că i-a plăcut cartea mea foarte mult, carte pe care o consideră deosebit de valoroasă. Sunt chiar sigur că dintre numeroşii mei cititori, lui i-a plăcut chiar mai mult decât mie.
——————————————
Dr. Dorel SCHOR
Tel Aviv, Israel