PREA MULT PLOUA!
Sunt udă până la lacrimi și tremur sub haina celor o mie de nopți fără soare
Dezgustul luminii suferă de răul de înălțime
fără să înțeleagă dilema în care se află umbra ce nu-și vede umbrarul
Privesc hlamida cu poale albastre
alunecă,
mângâie falia alba a coapsei
Foșnetul surâsului tău mustește a foame
și mă întreb dacă și-a lipit buzele
de obsesia că aerul adulmecat
este sărutul celei din urmă zbateri care,
încă ne toarnă în pocal înfrigurarea.
Prea mult plouă!
parcă am uitat să scot din noroiul străzii
pașii cu urme de nisip din care mi-ai modelat
un paj la ușa fără zăvoare
Și dimineața asta șifonată între palmele mângâierii
mă plouă până la lacrimi,
uitând că nimic nu-i mai prăpăstios
decât o furie lăuntrică
uitată într-o amorțeală ursuză
Prea multe încleștări sterile între inexorabila ploaie
și visul unei nopți de vară!
DALE SI DUNE
Adevărul este o bucată de magmă
ce strivește fiecare falangă a mâinii
care adună petale de floare
de pe copitele cailor de pământ
În această splendoare difuză a reversului medaliei,
În această prea suficiență a neantului din care ne cad pietrele,
ne adunăm rămășițele eului ,,prea adevărat”,
din resturile unui piastru cu găuri în falsul argint
Ne întrebăm în retorici uitate la drumul mare,
dacă negând negația,
vom ajunge să înclinăm umărul filosofic
al unghiurilor obtuze,
la 90 de grade de antiteza dintre recriminare și acceptare
Suntem oameni!
Ce scuză primară pentru primordiala facere din lut uscat,
Ce,,alea jacta est” fără culorile cubului rubik,
Nobil vid între adevărul meu și adevărul tău
Nu suntem altceva decât minciuna care învață să își vândă picioarele
pe o scurtătură de drum
Ne pavează cineva tălpile cu sensul unic al sufletului?
ALTER EGO!
De mi-ar fi cuvântul arma, morții de prea multă ură
Și silabele infernul arderii făr’ de-ndurare
Aș trimite-n bolgii pasul ce s-a-ncumetat să vină
Cu eternuri pângărite pe a răului cărare
Bunătatea-n coate ruptă, poartă mantie ,,regală”
Și în rugi cu cruce-n spate urcă golgote-n pustii
Că vândută-a fost pe-arginții numărați fără greșeală
Socotind că albu-n suflet e prostie printre vii
De mi-ar fi lumina vie, negură din giulgiul nopții
Atârnată-n laț de umbră pe un eșafod de soare
Cugetul mocirlă fi-va, ce îngroapă floarea sorții
Iară sufletul osânda, cu ani grei de închisoare
Nu doresc să fiu vivante în statui cu măști pe chip
Nu vreau rol de primadonă pe a vieții scenă goală
Îmi doresc sa fiu un lut cu contur însuflețit
Ce alungă din pandore frigul înghețat în smoală
Chiar de par o desuetă ce uitată-i de-astă vreme
Fără rădăcini în crezul capului ce s-a plecat
Zbor naivă printre bolți care-aprind în mine stele
Și visez că doar iubirea-i simetrie pe un șart.
HEI!
Te rog sa te îndrepți de șalele ruginei!
Ție nu îți trece prin ultima plecare
un Paso Doble cu nechezat de stai?
Nu auzi piedica prafului de pușcă
ce te-a somat să predai arma fugii?
Unde îți grăbești iluziile?
Lasă-le să facă autostopul la drumul cu colb pe tălpile rămasului în urmă!
De ce crezi că în cavalcade se prind gările trenurilor supraaglomerate de bilete pierdute?
Stai ca o ultimă plecare pe peronul orei fixe
și îți verifici indecizia pe tabela de marcaj a minutelor de întârziere
Fugi!
Lasă rochia prea lungă să îți alunece pe lângă dezbrăcare
și tocul sandalelor rupe-le cu degetele foamei
de glezne mângâiate…
Nu te uita la rabdarea timpului
care fumează prea multe secunde din ultima țigară,
scrumul este doar praful din ochii care orbesc vântul
Aleargă!
uită umbra la colțul strazii
și traversează pe lângă zebra cu opoziție între alb și negru
Umărul fără zbor din fața întrebărilor,
știe să își construiască o coapsa de răspuns
Tu, doar aleargă înapoia fugii !
ZÂMBETUL
Cea mai nostalgică formă de inimă
din care curg fântâni de suflet
ce adapă setea de trăire
Zâmbetul,
Acea istorie fără ani și perioade numărate între naștere și moarte,
care îți măsoară sufletul cu centimetrul soarelui răsare
Zâmbetul,
Emisfera de sud în care nordul îngheață și ultima eră glaciară,
cu poli ostili primăverii
și linii diametral opuse unei îmbrățișari de ramuri cu laur
Zambetul,
Cea mai dornică strângere de mână
a degetelor avide de reverie
în mișcări circulare de suflet
cu final rescris de bucurie
Zâmbetul,
O ecuatie cu două cunoscute
în care semnul egal este cea mai exactă deschidere a ferestrelor
în spectrul de culoare al curcubeului
Zâmbetul,
O cretă pe asfaltul inimii pavat cu verde crud
Îți recunoști primăvară sensului tău de a fi?
ELEGIE CU INIMI!
Pe străzile sunetului gol al cadenței
îmi aud pașii cuvintelor
alergând printre pietrele gândurilor
în sensul privitului peste umărul umbrei
Încerc să opresc ploaia dintre două silabe
ce tremură sub streașina unui semn uimit de întrebare
De ce cade în cuibul cu vrăbii,
prada sfîșiată de păsări răpitoare ?
Nimic,
este totul când răspunsul
îmi amintește de un fluture cu aripi
ce bâjbâie prin zboruri asimetrice
între lumină și resturi de crisalidă,
sau de un copil ce-și împrumută candoarea,
chipurilor de lut care cioplesc bucuria în piatră și fum
…..
Iar plutesc printre nori de hârtie
care modeleaza albastrul în baloane fără ghidropă!
Cred că mă voi întinde pe drum depărtare,
să prind din întâmplare lungimea infinitului
între arătătorul luminii îndreptat către ,,unde”
și nordul înfipt ca o suliță în indecisul ,,de ce”
Totuși, mai lasă-mă puțin înainte de răsăritul supraaglomerării nuanțelor de gri matur
Vreau să desenez pe asfalt inimi cu formă de suflet!
PREZENT ÎN ABSENȚE!
Aș spune că prezentul este o incursiune prin cotloanele trecutului
peste care nu s-a așezat încă praful viitorului
Îl ștergem de colb alb pentru zile negre
Îi lustruim clipa pe care uităm să o trăim cu gândul la ora cu 60 de bătăi pe minut
Pantofii de la ușa fugii îi încățăm cu
tălpile pasului cadențat pe loc
Iar sensul înainte îl citim printre rânduri scrise alaltăieri
În ziarul de mâine
ne adunăm giuvaierurile de tinichea
legate de coada câinilor ce latră la luna următoare
Culegem flori din vaza cu imortele
a izului de primăvară rămas în memoria albumului cu fericire colorată
Salutăm cu mâna întinsă în golul strângerii unei alte mâini așezată cordial pe lângă trupul indiferenței
Ne așezăm la masa tacerii ca să ascultăm cuvinte țipate de litere în asurziri sparte
și le poleim virgulele după care urmeaza un punct
și de la capăt
Îmblînzim scorpii,
dar strivim cu frig aripi de fluturi…
Mă opresc…e prea mult prezent în golul ce continuă ca o succesiune de absențe
INTROSPECȚIE!
În gândurile mele obtuze
am uitat să devoalez lumina paradigmei
care începe cu o închinare pe buza unei prăpăstii în cautare de trepte
Știu ca fiecare dimineață are amiaza unui obscur apus
și fiecare apus, magia unei stele ce încântă cerul cu nove nenăscute
mai știu ca pustele sădesc maci în speranța înfloririi de roșu
iar roșul suspina sub talpa apăsată a unui puls de fericire
Mai cuvânt uneori speranța în silabe de poduri suspendate
(sunt cratime ce mă leagă de punctele fără virgulă)
alteori, mă nasc pentru a doua oară
în evul fără început al primului deceniu de întors cu fața pe dosul trecutului
iar mâine o să mă întreb dacă azi a fost doar o efemeridă cu mai puține ore curse printre zboruri
Și pe tine te ating cu întrebări care bat asurzitor la porți de răspuns
(le deschizi fereastra printre ochiuri de geam opac)
dar nu îmi pasă…
Sunt o firidă care se deschide în peretele prelungirii tale către întrebarea următoare
…
Nu vânez prăzi în decolorări de colb
Sunt doar un semn de carte al paginii ce se scrie singură!
OCHIURI DE EU!
Mi-am amintit astăzi de sensul nevorbitor al vieții
nu are nevoie de cuvinte pentru a căuta spațiile negre pe care pășește agale lumina
silabele îl plictisesc cu explicațiile ce-i caută indecent printre puncte,
sensurile
Într-o retorică ce bate la ușa unei întrebări polisemantice,
îmi răspund printre frânturi de înțelegere
la singura precizie din analiza sumară
a multor euri care se proclamă esențe
Beau vin din struguri fără invazii de grauri,
mănânc fructe din pârgul sufletului,
ador soarele care îmi plouă cu lacrimi de lună,
adorm în răsărituri fără puncte cardinale în geografii istorice,
râd în suferința fără motiv deductiv,
îmi tai venele suferinței
cu lama unui cuțit însetat de zbor de fluturi,
plâng la crucea unei icoane care mă iubește în imperfecțiunea umană,
cad și mă întreb dacă văgăunile au trepte de urcare
….
Înțelegi ce sunt în cine credeai că mă poți transforma?
Lasă pânza păianjenilor să țeasă găuri…
Eu, sunt un ochi de început în mătasea pe care tu nu o poți împleti cu vorbe răsturnate în drum.
DEZORDINE?!
Cu fiecare zi ce trece descopăr că sunt părți componente ale unui întreg…
încerc să aflu configurația acelei definiții
care împreunată cu sensul exact
ar trebui să-mi ciopleasca în carne
geometria fiecarei bucăți de umplutură
Nu e nici măcar teamă când zăresc o umbră care mi se lipește de disconfortul plânsetului pe care îl cunosc
mă echilibrez în decorul ce flutură pustiu,
lacrimile steagulului alb al păcii dintre șabloane
Apoi,
în frenezia unui fleac ce poate că e totul sau nimic
lipesc ziua de ieri cu stângacia intangibilă a negrului care încă mai crede în alb
Mi-au rămas în exteriorul mâinilor răsturnate
ochii strălucind în punctului fix al neînțelegerii
mă întorc cu spatele la pasul dinapoia tălpii
și constat că e din nou ordine în liniile paralele
care îmi cambrează surâsul pe dezordinea umană a lucrurilor lăsate la locul lor.
–––––––––
Mariana GRIGORE
Târgoviște
Iulie 2019