noaptea e stăpânită de amintiri vechi
au adormit cu pătura trasă pe cap
şi cei care dorm alături
visează-n cuvinte sforăitoare
dimineaţa răsuflă uşurată pe prag
şi mă cheamă afară
cu ochii lipiţi de somnul greu
sunt rupt de orice înţelegere
şi mă culc la loc
nu mă pot desfăşura foarte devreme
sunt într-o transă a oboselii acumulate
sunt într-o alcătuire a ploilor scurte
după care căldura se ridică în aer
şi cu ochii încercănaţi
priveghez lumina strălucitoare
dar nu se clatină nimic
mi se uscă cuvintele de dor
pipăi cu degetele inimii iubirea
şi sângele tot mai subţire-n sunete
compune cântecul drag
pe buzele moi
în amiaza dragostei zălog
voi rămâne cu logosul umbros
să aprind tot ce ating
şi tu să arzi fără flacără vizibilă
Dincolo de această cădere
Căzut în pustiu din copacul spânzurat de cer
n-am văzut margini doar forme necunoscute.
Dincolo de această cădere timpul curge normal
se manifestă înlăuntru și înafara mea,
chiar dacă iubita-l ascunde sub mască
pielea ei capătă solzi aspri
ochii se retrag în orbite de foc
și cuvintele se rostesc măsurat
în propoziții pline de înțelegerea celuilalt
și nu aruncate ca pietrele de-a valma
pe jariște
mai ales când nu vrei să scapi mersul lucrurilor
ci să găsești inima lor
în care n-ai reușit să pătrunzi
și n-ai auzit de bing bangul universului.
Din acest motiv
nu mă supăr pe nimeni,
aștept cu-nfrigurare marele salt
când intru-n memoria oamenilor nevăzuți
să-i apăr de ei înșiși.
tac şi eu şi tu
mă închid cu înţelegere-n etern
n-am altă variantă
şi tu te grăbeşti să mă urmezi
la fel
timpul prea scurt pentru doi
s-a împărţit ciudat
cu zecimale periodice
nu poţi să plângi
lacrimile se prefac în sare
şi n-am voie la sărat
mai bine gustă vinul rămas
n-are cine să-l mai bea
nu mă interesează niciun ritual
pune câte un cuvânt în gând
şi lasă-l să se scrie
îmbarci trecutul în amintire
îl scuturi de praf
păcat că se ofilesc florile
şi mor fără prihană.
mai încolo
fugi de singurătate
din ochi curg toate clipele
aştepţi
să foşnesc hârtiile pe masă
şi obosit să nu găsesc
ce caut
mângâi nesupus lumina
cer dretul întru odihnă
şi ea vine repede
în geamuri bate ploaia tomnatic
şi tu mă strângi la piept
dar inima a bătut prea des
şi tace
tac şi eu şi tu
respiră numai sufletul
în urcuş
cât pot meditez
când public
unii spun că scriu mult
am scris câte puţin
anii s-au strâns mulţi şi grei
nimeni nu mă intreabă
doar fac deducţii neadecvate
asta-i lumea noastră
eu îi privesc
cu blândeţea anilor albi
uneori mă întreb de ce mai scriu
şi nu găsesc răspuns
poate că simt ceva interior
ce irumpe fără să vreau
fără dialog fiecare-i mulţumit cu ce crede
eu nu înţeleg preocuparea
cât pot meditez
şi scriu
cred că-i destul
când te privesc nedumerit
tu nu-mi spui nimic
te uiţi în jos
şi taci
tăcerea are un efect dureros
nu mai întreb nimic
orice răspuns ar fi de prisos
pentru îndreptare
mă mulţumesc cu suferinţa
în care te zbaţi
cred că-i destul
niciun surâs nicio grimasă
doar o părere de rău
împietrită
—————————————-
Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU
21 iulie 2019