ÎNTR-O VARĂ NEGRĂBITĂ
Ieri, o harnică furnică,
Cât un vârf de ac de mică,
Mi-a urcat cât ziua mare
Pe un lujer lung de floare.
Râvnă multă și sudoare
Ca să uric în vârf de floare,
Drum de-o ziuă până-n seară
Ce la urmă te doboară.
Însetată și-obosită
Și de foame hămesită,
Ospătându-se de zor
În miros îmbătător,
Adormit-a în visare,
Într-o dulce legănare,
Pe un pat de bombonele,
Sub un cer bătut cu stele.
Rai i-a fost întreaga noapte
În a vântului dulci șoapte,
În viasre de ispită,
Într-o vară negrăbită,
Pe o floare, înflorită
*
Fă-mă Doamne o furnică
Mică, mică, frumușică
Și mă uită într-o floare,
Într-o vară, oarecare,
Doar cu gândurile mele,
Coperit cu-n roi de stele,
ADÂNCĂ PLECĂCIUNE
Un gând, de-o săptămână, nu mă mai lasă-n pace
Și parcă-ncearc-a-mi spune ce am acum a face,
Anume, că e timpul să merg în sat la mine,
Să văd ce-mi face neamul, de-i rău cu el, ori bine.
Să trec întâi de toate, c-așa mi se cuvine,
Cu-adânc respect în suflet pe-acasă pe la mine,
Să fac o-nchinăciune la toate ce mai sunt
Ținute-n amintire având miros de sfânt.
Și chiar de nu-i nimica și gol de-acum e locul,
Eu știu că-n golul cela mi-a scânteiat norocul
Și-n timp cu ce primit-am de la ai mei și sat,
De la cinstiții dascăli, în lume am plecat.
Și-apoi, în rând de-alungul să-i căt pe fiecare,
Să-i văd cum stau de-acuma pe-a vremilor cărare,
Câți încă mi-s pe lume și câți repauzați,
Pe care neamu-i știe, ori sunt de-acum uitați.
Pe unde-s fiecare prin țară răspândiți,
De mă mai știu pe mine și pe ai mei părinți
Și câți sărmani de-acuma robesc pe la străini
Purtând prin larga lume, coroană grea de spini.
Vom sta-n-delungă vreme la vorbă vorovită,
Că e tâtziu de-acuma și timpu-i de ispită
Și nu se știe dacă la anul voi ajunge
Să fiu pe-aicea iarăși , ori dacă mă veți plânge.
Voi pune-apoi prescură în zi de sărbătoare
Ca să le cer iertare la sfintele altare ,
Părinților și nemul în care am crescut,
Acolo-n cuibul lumii, în viața de-nceput.
Și-am să mai văd odată izvorul de sub dâlmă
Și Coasta înflorată și stâna cea bătrână,
Pădurea care fost-a pe vremea mea un crâng,
Și vale cea cu mure și sălcii care-mi plâng.
Iar la hotar, pe seară, voi face-o-nchinăciune,
Că el în lunga vreme ne-a tot ținut pe lume,
Cărării înierbate ce mi-a purtat ea pașii
Prin lunca înierbată, cu plopii mei, chezașii.
Bătrâne sat m-așteaptă, că am să vin ca mâine,
Ca să-ți mai gust odată trudalnica ta pâine,
Și din adânc de suflet să-ți fac o plecăciune,
Că-n veșnicita-ți clipă, adusu-m-ai pe lume.
————————————-
Mircea Dorin ISTRATE
Târgu Mureș
25 iunie 2019