Se spune că omul are nevoi primare şi nevoi spirituale. După ce-şi asigură mai întâi hrana, adăpostul şi securitatea unei familii, omul urmăreşte scopuri mai înalte: realizarea profesională, recunoaşterea socială, descoperirea de sine şi a locului lui în lume. Mai ales, doreşte să fie cineva între ceilalţi.
Dar în adâncul său, lucrul după care omul tânjeşte cu adevărat este ca el să fie „noi”…
Noi. Un gând nebunesc, frumos şi teribil pentru minte! Pentru o minte care a cultivat toată viaţa ideea celui mai bun eu posibil. Dar rupt de realitatea lui „noi”, sau în concurenţă cu ea.
Ce este acest nemaiîntâlnit şi neînţeles „noi”?
„Noi” este acea sete fiinţială a omului de a se naşte din nou, fără mamă şi fără tată pe lume, de a nu mai fi fratele, sora sau copilul cuiva de pe lume. Este un dor care se exprimă prin dorinţa de a aparţine omenirii întregi, de a îmbrăţişa întreaga omenire ca pe părintele său, din care doi oameni i s-au dat, în particular, să-i fie mamă şi tată. Este chemarea şi vocaţia naturală a omului de a fi adoptat de Creaţie, de a se simţi fiul şi fiica unei omeniri întregi, de a avea o familie universală. Este un ochi nou asupra lucrurilor, prin nişte oameni i s-au dat de Sus, din largul acestei lumi, doi oameni ai tuturor, ca să fie în particular genitorii lui. Este o nouă socoteală cu lumea şi cu toate fiinţele de pe lume, o socoteală în libertatea Duhului şi neconstrânsă de sânge sau trup.
Este dorul care se naşte, iată, în inima unei fiice după lumea din care i s-a dat femeia care avea să fie mama ei. Este atracţia şi curiozitatea faţă de o fiinţă care era orice altceva pe lume înainte să fie mama ei. Este posibilitatea inepuizabilă a unei sore mai mari pe lume, care din când în când se „lasă” să fie mama ei. Este o nouă şansă de iubire a mamei, mai presus de maternitatea ei, mai presus de moştenirea ei genetică, ce aduce cu acea promisiune incredibilă a Mântuitorului: „Nu este nimeni care şi-a lăsat fraţi, sau surori, sau mamă, sau tată, pentru Mine şi să nu ia însutit case şi fraţi şi surori şi mame şi copii” (Marcu 10, 29-30). Este o deplasare a atenţiei de la afecţiunea mamei faţă de fiica ei, la potenţialul universal de afecţiune al acestei femei de sub Cer, care i s-a dat să fie mama ei, să-l folosească faţă de o fiinţă particulară. Ca din rezerva nesfârşită de feminitate şi maternitate ce o posedă o femeie, să îndrepte o undă – în care se poate conţine întregul – către cineva anume. O undă din infinitul maternităţii ei către un fiu, către o fiică anume. O undă din feminitatea ei către un bărbat anume, care i-a devenit soţul ei. Dar toate din fiica de sub Cer care nu aparţine nimănui, şi tocmai de aceea poate aparţine oricui în particular – ca soţie, ca mamă, ca prietenă. O descoperire a întregului, a vastei universalităţi a acestei fiinţe, care niciodată nu s-a mărginit să fie mama cuiva, sau soţia cuiva, decât ca dar şi ca apartenenţă prin Taina Iubirii. Care nu a putut fi legată cu legături sub Cer, şi care nu ar putea fi legată de nici un om de pe lume, dacă ea însăşi nu s-ar da prin Iubire. E un fel de-a spune: „Iată, mă dau să fiu mama ta. Iată, mă dau să fiu soţia ta. Din tot ceea ce sunt şi am fost înainte să-ţi fiu asta. Din NOI.”
Misterul mamei ia noi dimensiuni în tată. Acest om, în timp ce e tatăl meu, nu încetează niciodată să nu fie tatăl meu. Nu încetează niciodată să nu-mi aparţină, nu conteneşte să fiu un bărbat al lumii de sub Cer, un teribil şi misterios necunoscut care se dă câteva ore pe zi să fie tatăl meu. E un presentiment că stau în faţa unui om „încarnat” să fie tatăl meu, sunt conştient că stau în faţa unei lumi stranii de posibilităţi masculine şi paterne, prin darul lui Dumnezeu, din care s-a actualizat doar una: cea din faţa ochilor mei. E întocmai cu intuiţia din romanul lui Virgil Gheorghiu: „Tatăl meu, preotul care s-a înălţat la cer”. Adică, eu îl cunosc mai degrabă pe tatăl meu din acest om, decât pe omul din tată meu. I-am dat o faţă cunoscută şi familiară acestei lumi de paternitate din omul din faţa mea. Iar când eu, fiul sau fiica lui, voi creşte suficient de mare, mă voi căsători şi voi avea proprii copii, atunci, poate, voi începe să văd în el şi acel bărbat, teribil, frumos şi necunoscut, care nu era menit să-mi aparţină vreodată decât ca dar al tinereţii mele pe pământ. Şi care acum poate să-mi aparţină pe de-a întregul, cu tot ce este el, cu tot ce nu ştiu despre el, cu tot ce nu este în el tatăl meu, cu întreagă fiinţă de sub Cer care este. Din NOI, acest om s-a „desprins” ca să fie tatăl meu.
Revenim la NOI. La acel fior, freamăt, la acel soi de jubilare interioară. Că nu suntem doar atât, că nu ne suntem doar mame, taţi, fii, soţi, fraţi, surori etc. Ne dăm seama ce lărgime teribilă se naşte în fiinţa noastră. Că pasărea noastră are în sfârşit Cerul în care poate zbura. NOI este presimţirea Trupului întreg al omenirii, este o nouă eclesiologie, în care suntem acei „alţii”, care aparţinem altcuiva şi tuturor. În care ne lăsăm să fim fiii şi fiicele oricui, pentru că am fost făcuţi capabili de Duhul să iubim pe oricine El ne-ar da să ne fie mamă şi tată. Frate şi fiu. Soră şi fiică. Este o doxologie de mulţumire în inima omului, în faţa Creatorului, că a fost făcut să fie „totul dintru toate”. Că este fiul cuiva, soţul, soţia cuiva, mama cuiva, dar se împrumută pe sine să fie cuiva din aceşti „toţi”, în care nu încetează să rămână. NOI este Biserica în care omul universal din noi petrece, născut din nou, fără mamă, fără tată. Dar de aici, din această Biserică, omul îşi reînnoieşte la nesfârşit rezervele de simpatie pentru fiinţele particulare ale lui – mama şi tata, soţul, soţia, fraţii, surorile, copiii şi toţi ceilalţi. Nu-i mai iubeşte pe ei din el însuşi. Îi iubeşte din NOI, din trupul-Biserică a omenirii şi al Domnului, din care şi el şi ei fac parte. Sunt părţile care se iubesc şi-şi amintesc mereu că se iubesc în pomenirea întregului din care sunt. Dar numai Cineva poate uni acest întreg, numai Cineva poate fi capul lui şi ţine alcătuirea lui laolaltă. Şi acest Cineva nu e nimeni altul decât Fiul lui Dumnezeu, care e „totul întru toate”. El e însăşi Mintea lui NOI.
Aşa că tot acest exerciţiu e menit să ne deschidă barierele interioare către Trupul din care facem parte. Să încetăm să ne mai iubim mamele şi taţii, soţii şi soţiile, copiii şi prietenii – din noi înşine. Nu avem de unde, nu avem cum. Nu ne ajunge. Să-i iubim din NOI, din Trupul din care suntem, prin Mintea care îl conduce. Numai aşa vom fi toţi unii altora „ai noştri” şi ai Lui. Şi iubirea va ajunge. Şi va rămâne.
Şi-atunci nu ne vom mai deosebi. Călugări şi mireni.
Viaţă în Noi. Hristos a înviat!
———————————
Ierodiacon Iustin T.,
26 mai 2019