Motto: „Dacă Dumnezeu va ajuta să apară întreaga Filocalie în românește, acest act va rămâne legat în mare măsură de numele Părintelui Arsenie Boca și de mișcarea religioasă pe care a trezit-o în jurul Mânăstirii de la Sâmbăta de Sus, pe cele mai autentice baze ale tradiției ortodoxe și cu mijloacele cele mai curate duhovnicești, ale învățăturii stăruitoare și ale dragostei de suflete” (pr.D. Stăniloae, vol. II, 1947)
Rezumat de idei: Doi admiratori ai Filocaliei (Cioran și Andrei Scrima). Urme ale lecturii Filocaliei în ultimul manuscris românesc al „parizianului” Cioran. Zilele albe ale unui „oaspete” stilizând Filocalia la Mănăstirea Brâncoveanu. Mistici din Filocalia pictați la Drăgănescu de „ctitorul de frunte al Filocaliei românești”. Poeta Zorica Lațcu traduce Filocalia după orele de serviciu și în vacanțe într-o chilie a Mânăstirii de la Sâmbăta de Sus, numele ei nefiind menționat de prof. Stăniloae.
Cioran mărturisea la Paris că-i este „imposibil” să se ducă la biserică să audă Evanghelia în franceză. I se părea că „sună grotesc”. „Cândva am scris -mai spunea el în deceniul opt-, că nu se poate imagina un Iisus vorbind franțuzește”. În schimb, „Biblia în românește, tot serviciul religios, în special cel de la înmormântare când se vorbește de viața pământeană a celui dispărut, sunt extraordinare” (1).
Emil Cioran se extaziase (pe bună dreptate!) și de frumuseţea traducerii Filocaliei (vol I-IV, Sibiu, 1945-1948). La zece ani după apariţia primelor patru volume datorită stăruinței Părintelui Arsenie Boca pe atunci faimos stareț la Mănăstirea Brâncoveanu, călugărul Andrei Scrima vorbea la Paris despre tradiția ortodoxă bazată pe textele Filocalice, într-un interviu publicat de pr. Oliver Clement (2). Dar abia la distanță de trei decenii după tipărirea de la Sibiu, oficialii culturii comuniste au îngăduit publicarea la București a următoarelor patru volume (Filocalia, vol. V-VIII, București, 1976-1979).
Dacă până în 1948 numele traducătoarei Zorica Lațcu (3) nu a fost trecut – poate pentru a nu împărți banii (4) dați de mitropolitul N. Bălan pentru traducerea primei jumătăți a colecției de scrieri mistico-ascetice reunite sub numele de Filocalia, perioada terorismului ideologic comunist s-a caracterizat înainte de toate prin interzicerea mediatizării numelor celor care au fost schingiuiți fără de vină prin temnițele politice. Or, atât starețul de la Sâmbăta și de la Prislop cât și poeta Zorica Lațcu (închinoviată din 5 mai 1948 la Mănăstirea Vladimirești) au fost victime ale arestărilor abuzive (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Martiriul Sfântului Arsenie Boca, un adevăr ascuns la Centenarul sărbătorit la Mânăstirea Brâncoveanu; URL https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/21) din timpul unui regim care nu s-a putut impune și menține 45 de ani fără lagăre de exterminare și milioane de întemnițati, cum bine obsevase Vintilă Horia (vezi Jurnal de sfârșit de ciclu, Ed. Vremea. București, 2017). În primăvarea anului 1955 peste 220 de securiști conduși de (omul Moscovei) Alexandru Nicolschi/ Boris Grumberg/ A. Nicolau (general N.K.V.D.) au arestat 318 măicuțe de la Vladimirești. Comandată de ministrul de interne Alexandru Drăghici (fugit la Budapesta în 1990) si, desigur de șeful Securității, Pantiușa/ Gh. Pintilie, despre care se spune să l-ar fi ucis pe arestatul ministru comunist de justiție Lucrețiu Pătrășcanu) operația s-a efectuat cu aportul locotenentului colonel Zambetti si al căpitanului Eibenschutz (5).
Fără să știe mai mult decât citise prin prefețele volumelor Filocaliei de la Sibiu, parcurse probabil la vremea când redacta ultima sa carte în românește unde se regăsesc idei din secțiunea „Despre dracul întristării” (Filocalia, vol. I, 1946, ediția a doua), Cioran s-a grăbit să aducă laude în exclusivitate lui Dumitru Stăniloae (1903-1993) pentru reuşita stilistică a traducerii Filocaliei. Sursele din care noi am putut afla mai multe detalii (decât a putut ști Cioran despre culisele frumoasei traduceri) s-au ivit abia după căderea comunismului, la început prin publicarea de către maica Zamfira a celor două volume de memorii ale fostului academician Nichifor Crainic, pe urmă prin apariția noii serii a revistei „Gândirea” scoasă tot de maica Zamfira Constantinescu, fostă elevă a profesorului de mistică Nichifor Crainic si, last but not least, prin postarea pe youtube a inregistrărilor cu Aspazia Oțel Petrescu, sau cu fosta stareță de la Vladimirești, înregistrări completate de apariția la edituri din provincie a unor volume despre Părintele Arsenie Boca.
După cum își amintise într-un interviu de la sfârșitul anilor optzeci, vremea celui de-al doilea război mondial (si a ocupației germane a Parisului) a reprezentat pentru Emil Cioran perioada în care a învățat „două lucruri: engleza și româna. Am citit în acea perioadă –spunea Cioran – tot ce puteam găsi în românește, în special Biblia, pentru a mă perfecționa în limba română…, ca apoi s-o abandonez în favoarea francezei” (6). Pe lângă Biblie, fiul de protopop citise atunci în volumul întâi al Filocaliei despre existența împielițatului care, spre deosebire de toți ceilalți draci care „fac sufletul iubitor de plăceri…nu primește să facă aceasta, ci el taie și usucă prin întristare orice plăcere a sufletului…Simbolul acestui drac este năpârca al cărei venin copleșește veninul celorlalte animale” (Evagrie în Filocalia, 1946, ediția a doua). Iată cum a recepționat Cioran noutatea găsită la asceticul Evagrie Ponticul: „În a roade măduva vieții, există un vierme mai necruțător decât toți viermii, mai insinuant decât târâtoarele, mai harnic decât moliile și mai crud ca râmele văzute și nevăzute, este iadul vârât în tine, este Tristețea” (Cioran, Razne, Ed. Humanitas, 2012, p. 25).
În capitala Franței bursierul Cioran ajunsese în 1937, cam la o lună după ce un tipograf comunist îi tipărise Lacrimi si sfinți, volum de „auto-biografie mascată” (Cioran), mărturisind mai mult decât o sensibilitate nativă față de problemele religioase (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran, un mistic în lumea filozofiei, URL http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-CioranMistic15.htm ). Fiindcă în acei ani, 1936-1937, profesorul de filozofie Cioran avusese o adevărată „criză religioasă” (cf. E. Cioran în conversație cu Ion Deaconescu). După opinia eseistului ajuns pe culmile gloriei, Lacrimi si sfinți ar reprezenta o carte de „adnotări pentru și împotriva religiei” scrisă de un tânăr „înclinat spre exces” care un an întreg își împărțise lecturile între mistici și vieți de sfinți. Întâmplarea face ca din anul 1937 să dateze si manuscrisul românesc al Filocaliei pregătit la Muntele Athos pentru tipar și adus de acolo în vara anului 1939 de Părintele Arsenie Boca.
La maturitate, Cioran prețuia în mod special cartea Lacrimi si sfinți, pentru că fusese scrisă „în afara istoriei de atunci” (E. Cioran), într-un moment când a trăit „o adevărată luptă” cu sine însuși. Credea că „e cea mai bună scrisă în românește” (ibid.) , deși aproape toți prietenii săi români n-au înțeles-o, atacându-l după apariția ei. De fapt Cioran – mare admirator al gânditorului religios care a fost profesorul Nae Ionescu pe care-l însoțea la curs fără să-i fie asistent – devenise la rândul său convins că „religia merge mult mai în adâncime” (E. C.) decât orice altă cale de cunoaștere.
„Cufundat în lectura misticilor, credeam că-i înțeleg”, va spune el amintindu-și de „tentația misticismului” de la 26 de ani: „Am trăit clipe când te afli dincolo de aparențe. O înfiorare năvalnică te surprinde pe neașteptate. Te simți cuprins de o plenitudine extraordinară…Cele câteva momente de iluminare trăite de mine m-au condus la înțelegerea fericirii supreme de care vorbesc misticii. În afara fericirii supreme la care suntem chemați în mod cu totul excepțional și numai pentru scurt timp, nimic nu mai posedă adevărată existență. Trăim în regatul umbrelor. Oricum, din Paradis (ca și din Infern) nu te mai întorci niciodată același care ai fost” (Cioran, http://fr.scribd.com/doc/70857079/Caiet-2-Cioran ). După propriile-i mărturisiri, Cioran experimentează pentru trei zile viața mănăstirească, reușind a-și convinge fratele să renunțe la gândul călugăririi. Ecoul „întoarcerii din Paradis” (pe care o anume conjunctură l-a păstrat neîntinat de nici o răzvrătire a lucidității, aroganței și cinismului său obișnuit, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Ideas- A Variable Background in Cioran’s Writings, URL http://isabelavs.go.ro/Discip/CAP8.html ), transpare doar într-o scrisoare către părinți, când fratele și sora lui Cioran au ajuns în gulagul comunist în care mercenarii ocupantului sovietic au decimat printr-un regim de exterminare sute de mii de români (7). „Nu trebuie să vă lăsați copleșiți –le-a scris atunci Cioran. Din moment ce aveți credință în Dumnezeu, adică singura mângâiere valabilă care există sub soare, mi se pare că sînteți destul de înarmați pentru a suporta orice suferință”. Amintindu-și durerea pricinuită de întemnițarea fără de vină a Virginiei și a lui Aurel, Cioran recunoaște peste ani că atunci „ar fi trecut de partea lui Dumnezeu”. În scrisoarea către ai săi are și revelația falsei sale necredințe: „poate nu sunt în fond atât de necredincios pe cât par”.
În cripto-comunismul de după nouăzeci s-a început re-editarea primelor patru volume ale Filocaliei (în 1992, la Editura Harisma din București) fără retipărirea prefeţelor ediției sibiene, ca nu cumva să fie mediatizat numele „ctitorului de frunte al Filocaliei românești” (vezi prefața volumului II scrisă de Stăniloae) de la a cărui moarte martirică (din 28 noiembrie 1989) abia trecuseră trei ani (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Martiriul Sfântului Arsenie Boca, în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr. 9/2014, p 18, URL https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/ ). Lipsa prefețelor scrise de Stăniloae înainte de 1948 a ascuns istoria traducerii Filocaliei, aşa cum apărea ea povestită de rectorul Academiei Andreiene. Dacă prefețele din anii patruzeci au putut fi cu ușurință îndepărtate, mai greu ar fi fost de îndepărtat urmele activității legate de ctitorirea Filocaliei românești de la Biserica din Drăgănescu unde Părintele Arsenie Boca i-a reprezentat pe mulți dintre scriitorii mistici pomeniti în Filocalie: Sfântul Dionisie Areopagitul, Sf. Grigore de Nissa, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Scărariul, Sfântul Efrem Sirul, Sf. Ioan Damaschin, Sf. Simeon Noul Teolog, Sf. Grigore de Nazianz, Macarie Egipteanul, Sf. Antonie cel Mare, etc. Poate nu numai unicității picturii, ci și datorită acestui fapt, Biserica de la Drăganescu supranumită „Capela Sixtină a Ortodoxiei” nu are indicații care să ghideze automobiliștii din șoseaua națională până la ea (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Miracolul Bisericii de la Drăgănescu și o profeție a Părintelui Arsenie Boca, URL, https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-bisericadraganescu11/ sau o variantă la http://www.romanianstudies.org/content/2011/03/miracolul-bisericii-de-la-draganescu-si-o-profetie-a-parintelui-arsenie-boca/ ).
După decembrie1989, profesorul D. Stăniloae și-a amintit cu prilejul unui interviu că Părintele Arsenie Boca (ale cărui predici le asculta bucuros la Sâmbăta de Sus, venit chiar de la București, cum s-a întâmplat de Sfânta sărbătoare a Pastilor din mai 1948) stătea cu el la Sibiu, “luni de zile” ca să traducă împreună textele filocalice necuprise în manuscrisul românesc adus de la Muntele Athos. Starețul Mănăstirii Brâncoveanu (pe care în primăvara anului 1944 îl găsise în casa profesorului Stăniloae și maica Veronica de la Vladimirești) fusese cel care a scris transpunerea în românește necesitând pe alocuri (ca orice traducere din indifereant ce limbă străină) îmbunătățiri stilistice ulterioare.
Primele patru volume ale Filocaliei au putut să apară datorită „stăruinței întăritoare” a Părintelui Arsenie „care – scrie Stăniloae – a stat lângă mine [începând din iarna anului 1943-1944] tot timpul traducerii, scriind întreg textul românesc în prima formă pe care am reușit să i-o dau” consemnează pr. Stăniloae pe 6 ian. 1948 în prefaţa volumului III (8). Profesorul Stăniloae mai precizase că în volumele Filocaliei tipărite la Sibiu au fost folosite si pagini gata traduse în românește si copiate de Părintele Arsenie Boca într-un caiet cu care s-a întors de la Muntele Athos. Este posibil ca din compararea acestor pagini copiate la Sfântul Munte cu textul introdus în volumele tipărite ale Filocaliei unii să-și imagineze că posedă „dovada” scrierii „după dictatul” traducătorului Stăniloae, fără a se gândi la contribuția elenistei Zorica Lațcu (traducătoare și ea) sau la înbunătățirile stilistice operate atât de Nichifor Crainic cât și de poeta Zorica Lațcu.
După opinia unui autor interesat de „atenția poliției politice” (Ed. Partener, Galați, 2009), Nichifor Crainic nu s-ar fi ocupat în prima iarnă de ocupație sovietică la Mânăstirea Brâncoveanu cu stilizarea traducerii Filocaliei, cum a spus el însuși la una din anchetele din 1955. Marele poet Nichifor Crainic ar fi făcut la Sâmbăta de Sus doar o „verificare a traducerilor din primul volum al Filocaliei” (Părintele Arsenie Boca în atenția poliției politice, 2009, p.62).
Vreme de trei ani de zile „pribeag în țara sa”, academicianul Nichifor Crainic a hotărât în 1947 (știindu-se nevinovat) să se predea. Manuscrisul memoriilor sale (9) se pare că a ajuns (prin preotul Sămărghițan) la faimosului stareț de la Sâmbăta. Acesta, fiind mutat de mitropolitul Bălan în noiembrie 1948 la Mănăstirea Prislop, a ascuns memoriile lui Crainic la o rudă de-a sa. Datorită ajutorului pe care i l-a dat la nevoie teologului profesor Nichifor Crainic, părintele Arsenie Boca a fost invitat de octogenarul Crainic în decembrie 1969 la Restaurantul Bucur, după cum a reieșit din arhivele organelor represive ale regimului polițienesc comunist (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Radu Gyr despre falsificarea istoriei literare la „acrobatul” George Călinescu, URL https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-crainicgandirea/ ).
Ieșit cu viață din temnița politică, Stăniloae (ascuns după pseudonimul „Văleanu Ion”) n-a putut scrie în 1965 despre Părintele Arsenie Boca decât că „impresiona prin priviri fixe” cu toate că avea și calitatea reală a unei prompte serviabilități, în 1946 producându-se „o apropiere între Arsenie Boca și prințesa Ileana” (29 iunie 1965, în vol. III, Părintele Arsenie Boca în arhivele Securității, Ed. Agnos, Sibiu, 2016, p. 367). După 1990 profesorul Stăniloae si-a putut aminti mai relaxat de puternica personalitate a fostului stareț de la Sâmbăta care a “reînviat cu viaţa şi cu propăvăduirea sa duhul Filocaliei în viaţa religioasă a poporului nostru” (D. Stăniloae, “Cuvânt înainte” în Filocalia, vol. III, Sibiu, 1948). O fosta deținută potitic arestată fără motiv când era studentă la litere povestea următoarele amănunte legate de vizita ei la Mănăstirea Brâncoveanu în mai 1948: „Acolo la Sâmbăta l-am întâlnit și pe părintele Stăniloae, care avea să devină apoi unul dintre cei mai mari dogmaticieni ai timpului, și pe Părintele Mladin. Ei mergeau la Sâmbăta cu regularitate” spunea Aspazia Oțel-Petrescu (Un popas la Sâmbăta de Sus cu Părintele Arsenie Boca, în rev. „Gândirea”, Sibiu, nr.6-7/ 2003, pp.25-31).
La vremea războiului pentru redobândirea Basarabiei și Bucovinei de Nord (smulse de Stalin în vara „apocaliptică” 1940, redobândite prin luptă de români și după 23 august 1944 luate iarăși de Stalin) Părintele Arsenie (la vârsta de 25 de ani, traducător din limba greacă a lui Ion Scăraru, autor cuprins după deceniul opt într-unul din volumele Filocaliei) i-ar fi dat profesorului Dumitru Stăniloae necontenit ajutor și „imbold” să traducă primele patru volume. În interviul din 1990, remarcabilul dogmatician l-a descris pe „Sfântul Ardealului” ca pe un om care “avea ceva atractiv, puternic”, și care impresiona “prin forma hotărâtă a lui de a fi. Era un dar al lui. Parcă era o piatră, o stâncă” (pr. D. Stăniloae).
Profesorul de mistică Nichifor Crainic (1889-1972) al cărui curs îl continuase pentru un an (vezi profesorii Facultății de Teologie din București enumărați pe 28 sept. 1955 de maica Zamfira arestată de la Prislop împreună cu Părintele Arsenie Boca pe 20 sept. 1955, în vol. II, Părintele Arsenie Boca în Arhivele Securității, Ed. Agnos, Sibiu, 2014, p.597) este prezentat în interviul din 1990 de bătrânul Stăniloae ca un om “foarte deschis, comunicativ” (ibid.) prin opoziţie cu faimosul duhovnic Arsenie Boca de la Mânăstirea Brâncoveanu. Apropierea dintre cei doi i-a venit în minte probabil chiar din perioada iernii anului 1944 și a primăverii din 1945 când starețul Arsenie Boca îl ascunsese pe directorul prestigioasei reviste „Gândirea” în vila mitropolitului Nicolae Bălan din incinta mânăstirii.
Printre amintirile sale deformate de trecerea anilor, Lidia Stăniloae (născută în 1933) inserează un pasaj (privitor la traducerea Filocaliei ) dintr-o scrisoare a lui Emil Cioran. Iată fragmentul difuzat de ea prin intermediul propriului ei volum de (foarte cețoase) amintiri scos în două ediții (2007 si 2010) de fosta Editură „Politică”: “Doamne, ce limbă curat românească! E o încântare. Ce plastic sună această limbă a ceasloavelor şi a rugăciunilor. Ca zugrăveala de pe pereţii bisericilor, plină de culoare şi de forţă de expresie! Părinte Stăniloae, ai ales exact limbajul care trebuia pentru asemenea lucrare”(v. scrisoarea lui E. Cioran în vol.: Lidia Stăniloae Ionescu, Lumina faptei din lumina cuvântului. Împreună cu tatăl meu, Ed. Humanitas, Bucureşti, ed. II-a revăzută, 2010, p.318).
Desigur că Emil Cioran, care petrecuse la Sibiu în iarna anului 1940 ultimele sărbători în familie, nu avea de unde să afle că frumoasa limbă românească a volumelor Filocaliei apărute între 1945 şi 1948 – datorită “stăruinţei Părintelui Arsenie” (pr. D. Stăniloae, “Cuvânt înainte” în Filocalia, vol. III, Sibiu, 1948) -, fusese în fapt opera a doi mari poeţi, din care pe unul (pe Nichifor Crainic) îl știa foarte bine. În cea mai mare parte, stilizarea traducerii se datora poetei și elenistei Zorica Laţcu (fiică de avocat devenită maica Teodosia de la Mânăstirea Vladimirești de lângă Tecuci), eminentă elevă a profesorului Stefan Bezdechi de la universitatea clujană (9). Poeziile Zoricăi Lațcu fuseseră apreciate de Nichifor Crainic care le-a publicat începând din anul 1941 în paginile prestigioasei sale reviste. Spre a se ocupa în tihnă de traducerea și stilizarea Filocaliei, Zorica Laţcu (1917- 8 aug. 1990) primise de la starețul Arsenie Boca o chilie care să-i fie birou de lucru la M-rea Brâncoveanu (vezi mărturiile Aspaziei Oţel Petrescu despre prima sa întâlnire cu Părintele Arsenie Boca în ian. 1948 publicate în rev. „Gândirea”, Sibiu, nr. 6-7/2003, pp. 25-31, sau on-line: “Parcă l-aş fi întâlnit pe Iisus”, https://melidoniumm.wordpress.com/?s=Aspazia+Otel+Petrescu ).
Din octombrie 1987 există o inregistrare din Italia postată pe youtube în 2012 (https://www.youtube.com/watch?v=wGjben1KWOk ) în care fosta stareță de la Vladimirești povestește cum Zorica Lațcu îi dădea lui Stăniloae paginile traduse din Filocalie fără a primi nici un ban pe munca ei care îi ocupa nu numai zilele libere din săptămână, dar si orele de după serviciu, si cum s-a întristat că nici măcar numele nu-i fusese trecut pe volumele traduse. În 26 iunie 1965 când amintirile îi erau (comparativ) mai recente, maica Veronica scrisese într-o declarație către Securitate că a stat în 1947 trei săptămâni la Sâmbăta de Sus când starețul ținea prelegeri unei mulțimi de studenți veniți la mănăstire și când acolo se găsea și Zorica Lațcu traducând în chilia ei din textele filocalice (în vol. III, Părintele Arsenie Boca în Arhivele Securității, Ed. Agnos, Sibiu, 2016, p.365).
Dar o importantă contribuţie la “limba curat românească, plină de culoare şi forţă de expresie” avusese vreme de trei luni însuși marele poet religios Nichifor Crainic ascuns de Părintele Arsenie Boca la Mânăstirea Brâncoveanu (11) . Intr-una dintre declarațiile din 1955, după arestarea măicuțelor de la Mânăstirea Vladimirești, Nichifor Crainic menționează în treacăt efortul depus de el la stilizarea Filocaliei în vremea când a fost găzduit în vila Mitropolitului Ardealului de la Mânăstirea Brâncoveanu. La rândul ei, Maica Teodosia (poeta Zorica Laţcu) povestea că “în perioada în care Părintele Arsenie Boca împreună cu părintele D. Stăniloae traducea Filocalia, dânsa ajuta la traducere, stilizând textul” (12).
Aceasta este adevărata istorie a traducerii Filocaliei într-o limbă românească atât de frumoasă încât a trezit admirația remarcabilului scriitor Cioran a cărui ultimă tentativă de a-și îmbunătați stilistica scrierilor românești a implicat o atentă citire a Bibliei din 1936 tradusă de Gala Galaction, precum și o parcurgere a Filocaliei sibiene, „ctitorită” de renumitul stareț de la Sâmbăta de Sus.
In încheiere vom recopia pasajul despre moartea martirică a Părintelui Arsenie Boca, întrucât acest fragment înregistrat în 2007 este cu îndârjire îndepărtat în toate cărțile ce apar ca ciupercile după ploaie spre a menționa „mărturia” (trunchiată în această parte!) călugărului Pantelimon Munteanu de la Ghighiu privitoare la martiriul faimosului duhovnic Arsenie Boca: “În 1989 părintele Arsenie spunea celor apropiaţi: ‘nu mă mai vedeţi în curând că aştia mă termină’. (..). Ultimele momente şi le-a petrecut la Sinaia. Trebuie neapărat să scrieţi asta. Am fost la el împreună cu parintele Dometie care a fost ţinut acolo cam o săptămână si nu i-au dat voie să vorbească cu el. Maica de acolo ne spunea că e la Drăgănescu. Părintele Arsenie avea însă un căţel mic, flocos, negru. Unde era părintele, acolo era şi căţelul. Când am văzut căţelul, mi-am dat seama că este acolo. În cele din urmă ni s-a spus că este bolnav şi că nu poate vedea pe nimeni. I se poate trimite doar un pomelnic sau o scrisoare… După trei zile ni s-a spus că a murit părintele. L-au adus şi era aşa cum era: TORTURAT şi CHINUIT. /…/ Nu mi-e frică să spun adevărul, chiar dacă unii mai vor să ascundă acest lucru. Puteţi fi şi un om trimis de cei care l-au torturat şi acum vor cu orice preţ să ascundă adevărul. Eu spun adevărul pe faţă, pentru că mulţi îl ştiu, dar nu îl spun” (Părintele Pantelimon de la M-rea Ghighiu, înregistrare din toamna anului 2007). După difuzarea pe internet a acestui pasaj, bătrânul părinte Pantelimon a fost mutat de la M-rea Ghighiu la Mănăstirea Turnu, iar internetul a fost “curăţat” de respectivul pasaj pe care, dintr-un bun obicei, l-am transcris într-un caiet şi l-am citat într-un articol publicat de rev. “Arges” în oct. 2010 (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Martiriul Sfântului Arsenie Boca, un adevăr ascuns la Centenarul sărbătorit la Mânăstirea Brâncoveanu; URL https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/). Există în zilele noastre o meserie bine plătită pentru “aranjarea”, după comanda plătitorilor, a unor informaţii care circulă pe internetul de limbă românească.
Marele duhovnic Arsenie Boca îl văzuse pe 27 oct. 1989 pe preotul Simion Todoran (căruia maica Zamfira i-a anunţat telefonic moartea Părintelui pe 28 noiembrie). Atunci, cu o lună înainte de plecarea lui la Domnul, i-a spus că este “ultima dată când ne vedem”(S. Tudoran în vol. Mărturii din Tara Făgăraşului despre părintele Arsenie Boca, Ed. Agaton, Făgăraș, 2004, p.113). Unii au povestit că Părintele a fost scos din mașina cu care venea de la București si introdus în mașina securiștilor care l-au schingiuit. Locuind la Sinaia, Părintele Arsenie Boca (pensionat pe 1 iunie 1967) se dusese probabil pe 21 nov. 1989 la Bucureşti să-si ridice pensia. Intr-o notă pentru Securitate este consemnată intenţia sa de a-şi muta pensia la Sinaia. După relatarea preotului N. Boboia din Porumbacu de Sus, Părintele Arsenie Boca s-a întors cu o masină care a fost somată de doi securisti să oprească. Soferul n-a vrut, dar Părintele Arsenie Boca i-a zis că-i rămân cei doi copii pe drumuri fiindcă securiştii îl vor împuşca daca nu opreşte. Din maşina oprită Părintele Arsenie Boca a fost scos cu brutalitate şi apoi bătut cu sălbăticie. E foarte probabil că apoi a fost transportat la așezământul monahal de la Sinaia și lăsat în grija maicilor de acolo, înspăimântate de Securitate să nu sufle nici o vorbă de cele întâmplate. Probabil că părintele Pantelimon împreună cu părintele Dometie au presimtit ceva fiindcă aveau mare evlavie la Părintele Arsenie. De aceea s-au dus la Sinaia unde au rămas cam o săptămână, cât a durat agonia şi maicile înspăimântate nu i-au lăsat să-l vadă pe cel torturat.
Despre Părintele Arsenie Boca, preotul din Porumbacu de Sus mai spunea că “ar trebui să fie folosit la facultăţile de teologie, la seminarii, la mânăstiri, în toată ţara. Nu să fie ţinut ascuns” (Pr. Nicolae Boboia, în vol. Mărturii din Ţara Făgăraşului despre Părintele Arsenie Boca, Făgăraş, Ed. Agaton, 2004, p.26).
Note și considerații marginale:
- vezi Caietele Academiei Internaționale „Mihai Eminescu”, Caietul nr.2, Emil Cioran, Craiova, 2007, p.39, editat de Consantin Barbu, on-line la http://fr.scribd.com/doc/70857079/Caiet-2-Cioran ; vezi și referatul Isabelei Vasiliu-Scraba, Cioran, un mistic în lumea filozofiei, pentru Colocviul Internațional „Cioran”, mai 2014, organizat de Univ. „L. Blaga” din Sibiu, publicat de rev. „Conta”, Piatra Neamț, nr.14/2014, http://fr.scribd.com/doc/201531861/IsabelaVasiliuScrabaCioranSibiu2014Colocviu , precum înregistrarea https://www.youtube.com/watch?v=2BHknoJPFpg și textul prezentat la Centenarul „Cioran (1911-1995)”, mai 2011 organizat de Universitatea „L. Blaga” din Sibiu si de Primăria din Rășinari, http://fr.scribd.com/doc/187765196/IsabelaVScrabaCioranSibiu2011Prophete ). Profesorul de metafizică Nae Ionescu („mentorul generației sale”, cum l-a desemnat într-un interviu din 1987 Cioran) frecventa Biserica Albă. In textele lor scrise pe calapodul înverșunat ateu al culturii comuniste, mulți dintre cei care s-au iluzionat după 1990 că-și fac un nume pe seama lui Cioran (prin simpla tricotare a unei biografii „oficializate”) au preferat să perpetueze interdicția cenzurii idelologice comuniste privitoare la menționarea metafizicianului Nae Ionescu în calitatea sa de prim si unic (până la ora actuală) creator de școală filozofică românească. Atât directorul fostei Edituri ”Politice” (desemnat de Noica „discipolul lui Henry Wald nu al său” (vezi vol. 2, Noica în Arhiva Securității, Ed. Muzeului Național al Literaturii Române, Bucuresti, 2009, p.154), cât si autoarea de Poeme nerușinate (București, Editura Albatros, București, 1993) – ajunsă (datorită plagiatorului Ion Ianoși – dovedit în 1995, prin „România liberă” scoasă de Petre Mihai Băcanu, plagiator după Kant-ul Rodicăi Croitoru) conducătoare de doctorate despre interbelici la universitatea clujană-, s-au făcut a-l „uita” pe inițiatorul Școlii trăiriste, neamintind de influența formatoare a profesorului Nae Ionescu asupra lui Cioran (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Ideile, un decor variabil în eseistica lui Cioran, în volumul IN LABIRINTUL RĂSFRÂNGERILOR. NAE IONESCU PRIN DISCIPOLII SĂI: Petre Țuțea, Cioran, Noica, Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, Ed. Star Tipp, 2000, URL http://isabelavs.go.ro/Discip/CAP8.html , precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran prin lăutărismul lui Pleșu, sau Inocularea rușinii de a fi român, URL http://www.romanianstudies.org/content/2011/02/isabela-vasiliu-scraba-cioran-prin-lautarismul-lui-plesu-despre-inocularea-rusinii-de-a-fi-roman/ ).
- Vrând să informeze teologii francezi (pe unde radiofonice, cu ocazia unei discuţii cu teologul Oliver Clement ulterior publicată într-o revistă) despre apariţia în România a primelor patru volume ale Filocaliei (Sibiu, 1946-1948), Andrei Scrima (1925-2000) face şi o referire la practica isihastă de la M-rea Antim (L’avenement philocalique dans l’Orthodoxie roumaine, par un moine de l’Eglise Orthodoxe de Roumanie, în “Istina”, nr.5/1958, p.235-328 şi 443-474). La mânăstirea bucureşteană, între 1944 şi 1948, Sandu Tudor (martir al temnițelor comuniste) organizase (pe modelul conferinţelor Asociaţiei „Criterion” din 1932-1935) o serie de conferinţe urmate de discuţii pe teme religioase, evenimente culturale suprimate în 1948 prin comanda politică a „regimului comunist al Anei Pauker”(Virgil Ierunca). După numele înşirate de Andrei Scrima (ajuns în mod oficial în 1956 întâi în Elveţia apoi în Franţa), în revista franceză tipărită în mai 1958, Securitatea a arestat în vara anului 1958 pe toţi cei pe care memoria tânărului călugăr Scrima nu i-a lăsat deoparte (cf. Une interview du pere Dumitru Saniloaie, în vol. Philosophes Roumains, Bucureşti, Redaction des publications pour l’etranger, f.a., p.212; după arestarea celor 16 persoane nevinovate grupate de torționarii Securității într-o inventară „organizație subversivă” pentru a putea fi condamnați, părintele Andrei Scrima n-a mai vorbit ani de zile cu pr. O. Clement). Torționarul sadic Alexandru Nicolschi/Nicolau este menționat de Adriana Georgescu în cartea ei în care povestește cum a fost dată cu capul de perete până a fost umplută de sânge de anchetatorul Nicolschi, vezi In the Beginning Was the End, 1951, Translated from Romanian by Dr. Dan Golopenția; La început a fost sfârșitul, cu o prefață de Monica Lovinescu, București, 2003. Numele agentului sovietic Boris Grumberg, alias Nicolschi/Nicolau, aflat doisprezece ani în structurile de vârf ale Securității înființate de Ana Pauker în 1948, nu apare trecut în Dicționarul de istorie a României, coordonat de Stan Stoica (Ed. Meronia, București, 2007). În 1958, grupați de Securitate în așa-numitul lot al „Rugului aprins”, au ajuns după gratii în regim de exterminare şaisprezece oameni nevinovaţi condamnați pentru o activitate (a Asociației „Rugul Aprins”) care își încetase întrunirile de la Mănăstirea Antim în urmă cu zece ani (apud. Părintele Sofian Boghiu; vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, Modelul Antim și modelul Păltiniș , sau, Inutile liste bibliografice oferite de Noica și lecturi de poezie religioasă în casa boierească a Olgăi Greceanu; https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicaolga/ ). Ca urmare a detenţiei politice trei oameni si-au pierdut viaţa, doi poeți (Sandu Tudor și dr. Vasile Voiculescu) și arhimandritul Haralambie Vasilache. În 1962 Sandu Tudor a fost omorât cu ranga de către un gardian, în închisoarea din Aiud, unde e construit un Centru de martirologice pentru studierea victimelor rasismului hitlerist și a altor victime (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Batjocorirea martirilor neamului în proiectul Mânăstirii de la Râpa Robilor din Aiud, în rev. „Origini/Romanian Roots”, S.U.A., vol.XIV, No.6-7-8 (143-144-145), June, July, August 2009, p. 19-20). La Aiud a murit (printre alte sute de mii de victime ale regimului de exterminare din temnițele comuniste) filozoful Mircea Vulcănescu, martirizat prin bătăi repetate si expunere la temperaturi sub zero grade (v. Titus Bărbulescu, Mircea Vulcănescu, prefaţă la volumul Războiul pentru întregirea neamului, Ed. Saeculum, Bucuresti, 1999, p.5-17, precum și https://www.youtube.com/watch?v=6kuhSDeAnVQ ; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Aiud: hidra cripto-comunistă contra vetrei monahale de la Râpa Robilor, în rev. „Origini/ Romanian Roots”, nr. 11-12/ 2009, p.24; http://www.scribd.com/doc/189886227/Isabela-Vasiliu-Scraba-Aiud-Hidra-cripto-comunista-contra-vetrei-monahale-de-la-Rapa-Robilor ). Securitatea comunistă a desemnat Rugul Aprins drept organizație politică „subversivă”, nereușind, oricât l-au schingiuit, să-l facă pe poetul Sandu Tudor să semneze în procesul verbal de anchetă că Asociația pe care el o înființase legal în 1946 ar fi fost „subversivă”. Între cei arestați în 1958 au mai fost poetul religios Paul Sterian, scriitorul Ion Marin Sadoveanu, studentul Serban Mironescu, prof. univ. Alexandru Mironescu, alături de alți trei studenți și personalităţi ale bisericii, precum Benedict Ghiuş, D. Stăniloae, Bartolomeu Anania, Arsenie Papacioc, Sofian Boghiu, Felix Dubneac, Roman Braga, fraţii Vasile (stareţ la M-rea Antim din 15 martie 1944) şi Haralambie Vasilache, ucis prin regimul de exterminare din temnița Aiudului (vezi Pr. Sofian Boghiu, Rugul Aprtins în temniţă, în “Vestitorul ortodoxiei”, 1996; de semnalat ar fi și deturnarea martirajului celor din lotul Rugului Aprins închiși la Aiud în încercarea unei salariate a Editurii Humanitas de a compara descinderile unor comuniști atei în camera – „microfonizată” de Securitate-, închiriată de Noica la Păltiniș cu reuniunite duhovnicești de la Mânăstirea Antim la care a participat și Mircea Vulcănescu până să fie închis, vezi; http://www.clipa.com/a13398-Modelul-Antim.aspx ). Poetul Vasile Voiculescu (arestat pe 5 august 1958 la 74 de ani) a decedat după eliberarea din temniţă de unde a ieşit pe patul morţii, într-o agonie ce i-a prelungit durerile şi suferinţa vreme de aproape un an. Pe 26 aprilie 1963, înainte de a-și da duhul,Vasile Voiculescu a spus: „Ionică eu mor! M-AU OMORÂT! Ai grijă că sînt mai perverși decât crezi tu” (vezi Radu Voiculescu, Vasile Voiculescu –anii de detenție, Buzău, 1993, precum și Florentin Popescu, Viața lui Vasile Voiculescu, Ed. Vestala, București, 2008).
- In cazul Zoricăi Lațcu (/maica Teodosia) calitatea de traducătoare a Filocaliei este atestată de Aspazia Oțel Petrescu, de Părintele Ioan Iovan (care-i dusese Zoricăi la Vladimirești textele filocalice aduse în 1939 de Părintele Arsenie de la muntele Athos) si de maica Veronica, stareța Mănăstirii Vladimirești (prima desființată în februarie1956 la comanda Securității si a Ministerului de Interne). In martie 1944 maica Veronica a venit în postul mare la Sibiu în casa profesorului Staniloae, „unde a fost primită și găzduită” știind că acolo îl va găsi pe vestitul predicator Arsenie Boca pe care dorea să-l invite 2-3 săptămâni la Vladimirești. În 1944 starețul de la Sâmbăta (supranumit „Sfântul Ardealului”) traducea cu Stăniloae Filocalia, cum este specificat și în prefața volumului al doilea apărut în 1946. Tânăra Veronica (de 21 de ani) i-a devenit faimosului stareț „fiică duhovnicească”, împreună cu ea mergând și la Domnița Ileana la Castelul Bran (cf. D. Stăniloae, 29 iunie 1965). De Sfintele Pașți în 1944 a ajuns pentru prima oară si Zorica Lațcu la „Sfântul Ardealului” pe care multă vreme l-a avut ca duhovnic, în anii de după temnița politică ea fiind salvată (de Părintele Arsenie Boca) în mod miraculos de cancerul în fază terminală. Ambele tinere au revenit la Mănăstirea Brâncoveanu până în 1948. Traducătoarea Zorica Lațcu a întâlnit-o în 1945 prima oară pe măicuța Veronica la Sâmbăta de Sus. În chilia ei de la Sămbăta de Sus îi povestea Veronicăi ce a tradus din Filocalie, stareța de la Vladimirești fiind într-o perioadă de studii intense ca să ajungă de la cele două clase primare (câte avusese până în 1944) la absolvirea liceului, meditată de maica Mihaela (/Marieta Nicoară) iar din 1948 de predicatorul Ioan Iovan si de poeta Zorica Lațcu.
- Pe 2 martie 1964 Părintele Arsenie Boca (fostul ieromonah văzător cu duhul si stareț de la Sâmbăta si de la Prislop) îi spusese unui informator („Mușat N.”) venit (în atelierul de pictură) să-l viziteze la Schitul Maicilor că socialismul ar fi superior capitalismului. Deoarece într-o viitoare societate socialistă toți ar munci neplătiți, desființându-se banul, „ochiul dracului” si zeitatea supremă a societății capitaliste. Bănuindu-l probabil turnător, i-a spus că închisoarea l-ar fi scăpat de zgârcenie pe prof. Dumitru Stăniloae, cel cu care colaborase fără plată la traducerea Filocaliei (și care urma să dea Securității informații chiar despre Arsenie Boca în 29 iunie 1965, vezi vol. III, Părintele Arsenie Boca în Arhivele Securității, Ed. Agnos, Sibiu, 2016, pp.267-268). Până să ajungă la treapta iubirii de dușman [elevație spirituală greu de atins], cei trecuți prin „purgatoriul” temnițelor politice „trebuie să se scuture de toate prejudecățile” i-a mai spus călugărul iconar vizitatorului „Mușat” (cf. Părintele Arsenie Boca, 2 martie 1964, în vol. III,: Părintele Arsenie Boca în Arhivele Securității, Ed. Agnos, Sibiu, 2016, p.293). Indicația primită de la Securitate de informatorul „Mușat N.”a fost să nu-l mai caute ci să-i vorbească doar dacă se întâlnesc întâmplător. Ceea ce s-a petrecut doi ani mai târziu. Atunci Părintele Arsenie Boca (angajat muncitor pictor cu leafa cea mai mică deși avea trei licențe: Academia Teologică, Institutul de Belle Arte și Academia de Muzică Religioasă) i-a spus lui „Mușat” că nu depinde de el să-și dorească să redevină călugăr într-o mănăstire si că, dacă acest lucru nu corespunde vederilor Patriarhului, este bine că el „se simte foarte fericit cu sfinții pe care îi pictează” (Părintele Arsenie Boca, 13 ianuarie 1966, vol.III, p.387).
- vezi vol.: G. Enache și A.N. Petcu, Monahismul ortodox și puterea comunistă în România anilor cincizeci, Editura Partener, Galați, 2009, pp. 80-83. Scriind deja un roman pe tema întemnițărilor abuzive din comunism (Persecutați-l pe Boețius, sau, Salvarea de ostrogoți ; vezi intervenția Isabelei Vasiliu-Scraba la Sesiunea de comunicări a Universității „1 decembrie1918” din Alba Iulia http://www.youtube.com/watch?v=w0O_gLroSCk ), Vintilă Horia notase în jurnalul său din 1989 rolul nefast al minorităților din România (în 1 iulie 1966 erau 12, 2% din totalul populației de 19 142 676 de locuitori, în 1992 procentul scăzând la cca 9% din 22 800 000 loc.) la impunerea și menținerea comunismului (V. Horia, Jurnal de sfârșit de ciclu, Ed. Vremea, București, 2017). Observații similare făcuse în deceniul al cincilea și Lucian Blaga în romanul de sertar: Luntrea lui Caron, publicat în 1990 de fosta Editură „Politică” pe hârtie de cea mai proastă calitate. Cam tot prin 1990-1991, noul director al editurii (instalate unde fusese redacția ziarului „Scânteia”) își manifesta (față de Radu Dragomirescu, vezi Jurnal de sfârșit de ciclu, Ed. Vremea, București, 2017, p.616) regretul că numele faimosului Vintilă Horia nu este trecut „pe lista de autori de la Humanitas”. De ca și cum lista ar fi făcut-o altcineva decât directorul fostei Edituri „Politice” care nici după un sfert de secol de cripto-comunism nu l-a inclus în respectiva listă pe laureatul Premiului Goncourt. Mai remarcabil este însă faptul că Vintilă Horia a avut capacitatea de a aprecia corect situația de după împușcarea Ceaușeștilor. Din Spania exilatul scria în 1991 că va trebui să renunțe „la gândul întoarcerii. Faptul că România a rămas împănată de comuniști, nu numai în partea ei politico-administrativă, dar și în cea scriitoricească (editori, ziariști, scriitori, mass media în general) și că poetaștri angajați până în măduva oaselor cu regimul trecut taie și spânzură sub cel de azi, îmi face imposibilă iluzia întoarcerii” (Vintilă Horia, Jurnal de sfârșit de ciclu, 2017, p.545; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Receptarea românească a primului scriitor străin laureat al Premiului Goncourt, variantă scurtă pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr12/ 97, decembrie 2015, p.16; https://isabelavs2.wordpress.com/vintila-horia/isabelavs-vintilahoriacentenar/ ; precum și art.: Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade, Vintilă Horia și un istoric răpit prin Berlinul de est; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-auredecei/ ).
- Despre unicul premiu („Rivarol”) acceptat în Franța, Cioran considera că juriul ar fi fost impresionat de „aroganța și cinismul” Tratatului de descompunere (Paris, 1949). După 1987 – când unii oficiali comuniști (precum Brucan) știau de schimbarea de regim care urma să aibe loc în 1989, după cum dovedește o înregistrare aflată la Radio „Europa liberă”, vezi Ion Varlam, Pseudo-România. Conspirarea deconspirării, Ed. Vog, București, 2004)- Cioran îi spunea lui Ion Deaconescu (ajuns la Paris cu traducerea lui Modest Morariu, foarte apreciată de Cioran) că devine „un cinic dezlănțuit” atunci când simte nevoia să-l „dezonoreze pe Dumnezeu ” (vezi Caietele Academiei Internaționale „Mihai Eminescu”, Caietul nr.2, Emil Cioran, Craiova, 2007, pp. 36-38, caiet editat de C-tin Barbu; on-line la http://fr.scribd.com/doc/70857079/Caiet-2-Cioran.) .
- Primul scriitor nefrancez laureat cu cea mai înaltă distincție a literelor franceze observase cu justețe că din trecutul apropiat nu ne-a rămas „nimic altceva” decât memoria victimelor comunismului (vezi Vintită Horia, Mai bine mort decât comunist. Sau gânduri pe marginea unei istorii a viitorului, Ed. Phoenix, 1990, p.39; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade, Vintilă Horia și un istoric răpit prin Berlinul de est; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-auredecei/ ). După cel de-al doilea război mondial, ocupantul sovietic a împânzit Romania (ciuntită de Bucovina de Nord, Basarabia și Ținutul Herței) cu 230 închisori politice -fără sediile de anchetă ale Securităţii înfiintate în 1948 de colonelul sovietic Ana Pauker- si peste 15 azile psihiatrice folosite în represiunea politică (vezi Sorin Ilieşiu, Raport pentru condamnarea regimului comunist ca nelegitim şi criminal, în “Revista 22”, suplimentul “22 plus”, Anul XIII, Nr. 188, 21 martie 2006, p.3; a se vedea și dr. Florian Mătrescu, Holocaustul roșu, Ed. Irecson, București, 2008, vol. I-III, 1430p.)
- vezi pr. D. Stăniloae, “Cuvânt înainte” în Filocalia, vol. III, Sibiu, 1948. A se vedea si Isabela Vasiliu-Scraba, Din culisele Filocaliei, http://www.alternativaonline.ca/IVS1408.html (august 2014).
- vezi Nichifor Crainic, Zile albe – zile negre, vol. I, Casa editorială „Gândirea”, București, 1991; vol.II, București, Muzeul Literaturii Române, 1997. A a se vedea și revista „Manuscriptum-100”, nr. 1-4/1995, număr special dedicat lui Nichifor Crainic, unde au fost publicate prima dată file din dosarele de Securitate obținute în decembrie 1993 de la S.R.I. „după o lungă campanie publică dusă de Muzeul Literaturii Române” (apud. Alexandru Condeescu, Cuvânt înainte asupra ediției, vol.II, pp.19-20). Arestat în 1947 academicianul Nichifor Crainic a fost eliberat în urma Decretului 283/ 1962 la sfârșitul lunii aprilie 1962, iar pe 10 mai 1962 îi apare semnătura în „Glasul Patriei”, alături de „alte perle semnate de Zigu Ornea, Petre Ghelmez și Nedic Lemnaru” (apud. Stefan Baciu). Revista „care un timp oarecare se tipărea în Berlinul sovietic, fără a circula în Țară … împroșca cu noroi exilul … si publica evocări despre chiftele, șpriț și sărmăluțe în foi de viță” (Stefan Baciu, Praful de pe tobă, Ed. Eminescu, București, 1995). In 1996 soții Magda și Petru Ursache editează pentru prima oară –după 60 de ani – eseuri ale lui Nichifor Crainic, într-un volum amplificat preluând titlul si mare parte din volumul Puncte cardinale în haos (ediția I-a, 1936, ediția II-a, Ed. Timpul, Iași, 1996). Lor li se datorează și re-editatea faimosului volum Nostalgia Paradisului apărut inițial în 1940.
- Poeta si traducătoarea Zorica Laţcu (Maica Teodosia de la Mânăstirea Vladimirești, arestată în 1955, când a fost desființată Mănăstirea de lângă Tecuci) a apucat să-și vadă publicate următoarele trei volume de versuri: Insula albă (Ed. Dacia Traiană, Sibiu, 1944, reeditată în 1999); Osana Luminii (Editura Episcopiei Cluj, 1948) și Poemele Iubirii (Ed. Ramuri, Craiova, 1949). După cei trei ani de detenție făcută fără nici o vină, Zorica Lațcu a tradus din scriitorii mistici (Sf. Ioan al Crucii, Origen si Grigore al Nissei). În manuscris au rămas traducerile din Sf. Ioan al Crucii și imnele și cuvântările Sf. Simeon Noul Teolog din care a mai citat Părintele Arsenie Boca în scrierile sale. Ultimele, fiind traduceri în versuri excepționale, ar fi îmbunătățit semnificativ prozaicul volum al Filocaliei cuprinzând tălmăcirea lui Stăniloae din Sf. Simion Noul Teolog. In 2008, la Editura Sophia din București a apărut volumul Poezii, de Zorica Lațcu/ Maica Teodosia, îngrijit de preotul Cornel Toma care scrie si postfața. Manuscrisele acestei geniale poete au fost donate Bibliotecii Astra din Sibiu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Centenar ZORICA LAȚCU (/Maica Teodosia), în rev. „Acolada”, Satu Mare:, anul XI, nr. 5 (114), mai 2017, p.19; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-zoricateodosia/ ; a se vedea și comunicarea mea din 16 nov. 2017 despre Zorica Lațcu/ Maica Teodosia de la Colocviul de filozofie din Tecuci, https://www.youtube.com/watch?v=Eq1YVyNek60&t=160s ).
- vezi Nichifor Crainic, Zile albe – zile negre. Memorii, vol. II, București, Ed. Muzeul Literaturii Române, 2001, pp. 37-42. Volumul cuprinde la pp. 192 –257 textul de răspuns scris de Crainic după citirea acuzațiilor care i-au fost aduse.
- vezi Maica Adriana de la Schitul Cornet, în vol. Mărturii din Ţara Făgăraşului despre Părintele Arsenie Boca, Ed. Agaton, Făgăraş, 2004, p.78.
——————————-
Autoare: Isabela VASILIU-SCRABA
(https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-tradufilocalia5/)