Demonstrați – pe baza subiectului comediei „O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale – că piesa dezvăluie mecanismul unei farse electorale, datorită absenței responsabilității civice din conștiința clasei politice românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea!
„Caragiale manifestă o pasiune a observației pentru care nu se poate găsi nici un alt exemplu asemănător. Întinsa și variata lui experiență s-a revărsat în întregime în opera sa. Nu va fi posibil să se scrie istoria socială a veacului nostru, (…), fără o continuă referință la opera lui.(…).
Caragiale este un observator lucid și exact, dar materialul observațiilor sale nu rămâne niciodată în stare de pulbere infinitesimală, ci se adună în viziunile unor caractere tipice.
Realismul tipic este formula lui artistică.”
Tudor Vianu
„Blestemată politică! Un moment să n-ai pace!”
„pentru că de la partidul întreg atârnă binele țării și de la binele țării atârnă binele nostru…”
„Într-o soțietate”(…) „unde nu e moral, acolo e corupție și o soțietate fără prințipuri, va să zică că nu le are”; „Ce soțietate!” ; „enteresul și iar enteresul!”
–––––––––––––––––––––––
Când criticul Titu Maiorescu afirma despre comediile lui Ion Luca Caragiale că „pun pe scenă câteva tipuri din viața noastră socială de astăzi și le dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul înfățișării lor în situațiile anume alese de autor, sublinia perenitatea unică a operei, perenitate dată de universalitatea situațiilor prezentate, de tipicitatea personajelor, cât și de calitatea comicului”.
Vechi observator și bun cunoscător al moravurilor publice de la noi, Caragiale a pătruns până în miez nesinceritatea sistemului electoral și neadevărul naivei formule curente: democrația este triumful meritului. El știa că triumful nu este al celui mai bine înarmat în luptă, prin excelență, neloială, pentru obținerea mandatului, care deschidea arivistului căile îmbogățirii și ale ascensiunii politice.
De aceea, poate, Ion Luca Caragiale (1852 – 1912) – scriitor al perioadei marilor clasici – își alege ca specie literară farsa / farse, (subst.de. .genul feminin, 1. Comedie cu conținut ușor, în care comical provine, în primul rând, din vorbe de spirit și situații amuzante, uneori burlești , nu din studiul aprofundat al caracterelor; 2. Faptul de a păcăli pe cineva cu scopul de a se amuza; mijlocul folosit în acest scop fiind : păcăleala, festa.”***
Cele două sensuri ale termenului se regăsesc în comedia de moravuri și caractere – „O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale, dar și în celelalte comedii: „O noapte furtunoasă”, „Conul Leonida față cu reacțiunea” și în farsa „D-ale carnavalului”
Comedia (gr. komos = sărbătoare închinată lui Dionisos și ode = cântec; fr. comedie, lat. comoedia) este o specie a genului dramatic, în proză sau în versuri, care înfățișează / prezintă întâmplări hazlii, cu personaje ridiculizate, antrenate într-un conflict derizoriu, cu un final fericit și un sens moralizator. Comedia transpune în formă dramatică categoria estetică a comicului. În comedie, conflictul este superficial și se rezolvă prin împăcarea tuturor personajelor, ducând astfel la un deznodământ fericit. Personajele sunt, de obicei, ființe mediocre ce întruchipează defecte morale, neimplicându-se niciodată în conflict cu toată ființă lor. Ele sunt o expresie
A contrastului aparență – esență, iar motivele pentru care se înfruntă nu sunt valori autentice. În comediile de intrigă, înlănțuirea complicată a faptelor, dar și ridicolul situațiilor prezentate, provoacă râsul. În comediile de moravuri râsul e provocat de felul în care sunt zugrăvite satiric diverse moravuri. În timp ce în comediile de caracter sunt satirizate diverse tipuri umane sau sociale: avarul, fanfaronul, ipocritul, demagogul, șantajistul, etc.
În secolul al XIX-lea, apare în literatura română comedia sub forma farsei și a vodevilului, evoluând spre comedia de moravuri și de caracter. Premiera comediei de moravuri și de caracter „O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale din ziua de marți, 13 noiembrie 1884, pe scena Teatrului Național din București, a fost un adevărat triumf.
Capodoperă a dramaturgiei românești, înscrisă pe o orbită universală, tradusă și jucată pe meridianele lumii, comedia „O scrisoare pierdută” dezvăluie mecanismul unei farse electorale, datorită absenței responsabilității civice din conștiința clasei politice românești. În spatele programelor și al luptelor de „idei”, burghezia liberală, surprinsă de autor de la posturile de observație ale propriei prese, ca girant responsabil, corector, secretar de redacție la ziarul „Timpul”, Caragiale ducea, în fond, o bătălie cu substrat economic și politic.
Comedie în patru acte, piesa satirizează întregul nostru sistem politic, politicianismul claselor dominante cu cinismul metodelor electorale și cu nesinceritatea vieții publice, sintetizate magistral într-o replică a lui Zaharia Trahanache: „A! ce coruptă soțietate!… Nu mai e moral, nu mai sunt prințipuri, nu mai e nimic: enteresul și iar enteresul… (…) unde nu e moral, acolo e corupție, și o soțietate fără prințipuri, va să zică că nu le are!”.
Comedia are ca temă viața politică și de familie a „înaltei” societăți române în penultima decadă a secolului al XIX-lea. Conflictul se poartă în jurul farsei alegerilor de deputați pentru Cameră, crescând în intensitate, antrenând în jurul lui întreaga acțiune ce se desfășoară pe două planuri: social și familial.
Acțiunea se petrece „în capitala unui județ de munte, în zilele noastre”, respectiv în 1883 – 1884. Suntem în ajunul alegerilor pentru „Camera de Revizuire a Constituției, inițiate de Partidul Liberal, aflat la putere. Opoziția conservatoare nu exista. În sânul guvernamentalilor apar disensiuni. Partidul este practic scindat prin existența unei „fracțiuni” independente în frunte cu demagogul politic avocatul Nae Cațavencu, Director și proprietar al ziarului „Răcnetul Carpaților” și prezident – fondator al Societății Enciclopedice – Cooperative „Aurora Economică Română”.În jurul lui gravitează „dăscălimea” locală, reprezentată prin simbolic numiții Ionescu și Popescu, institutori, ziariști, cooperatori.
Ștefan Tipătescu, prefectul județului, un mai vechi trimis de le „centru”, este un bun organizator, care a captat „încrederea absolută” a șefului local, a bătrânului „Babachi” – Zaharia Trahanache – mare „propritar”, „Prezidentul Comitetului Permanent, al Comitetului Electoral, al Comitetului Școlar, al Comitetului Agricol și al altor comitete și comiții”.
Ștefan Tipătescu este amantul celei de a doua soții a lui Zaharia, deși se consideră prieten al acestuia. Cei doi conduc județul în interes personal și vor să-l propună candidat pe Farfuridi – tipul prostiei, imbecilității, care vrea din „două una, (…), ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimic; ori să nu se revizuiască, primesc! Dar atunci să se schimbe pe ici pe acolo, și anume în punctele…esențiale.”.
Cațavencu dorește să obțină el candidatura și atunci amenință „șantajându-l pe prefect cu publicarea „scrisorii de amor”, adresată de Ștefan amantei lui – Zoe Trahanache, scrisoare pierdută de aceasta, găsită de Cetățeanul Turmentat și furată / subtilizată acestuia de Nae. De teamă de a nu fi compromisă – prin publicarea scrisorii de amor în ziarul „Răcnetul Carpaților”, Zoe care e „mâna care dă mandatul” obține de la Trahanache și Tipătescu promisiunea susținerii candidaturii lui Cațavencu, imperativ convingându-i că: „Trebuie să alegem pe Cațavencu – demagogul politic, lipsit de scrupule care se autocaracterizează drept „gogoman”: „vreau ceea ce merit în orașul acesta de gogomani, unde sunt cel dintâi…. între fruntașii politici.” Se autocaracterizează și prin discursul său demagogic, subliniindu-și o nota definitorie a caracterului său – falsul patriotism și nu numai: „Ca orice român, ca orice fiu al țării sale… în aceste momente solemne (de-abia se mai stăpânește) … mă gândesc … la țărișoara mea (plânsul l-a biruit de tot…) la România (plânge: aplauze în grup)… la fericirea ei!… (același joc de amândouă părțile) la progresul ei!… (asemenea crescendo) la viitorul ei! (Plâns în hohote. Aplauze zguduitoare.) (…) „Soțietatea noastră are de scop să încurajeze industria română” care „e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvârșire. Soțietatea noastră dar, noi, ce aclamăm? Noi aclamăm munca, travaliu, care nu se face deloc în țara noastră!”
Cațavencu vrea în schimbul „Scrisorii” „mandatul de deputat, iată ce vreau: nimic altceva! nimic! nimic! (După o pauză, cu insinuare caldă și crescândă:) Mi se cuvine!… Te rog!… Nu mă combate… Susține-mă… Alege-mă. Poimâne, în momentul când voi fi proclamat cu majoritatea cerută… în momentul acela vei avea scrisoarea (cu multă căldură) … pe onoarea mea!” De la „centru”, vine însă o „depeșă fe – fe urgentă”: „Cu orice preț, dar cu orice preț, colegiul d – voastră al II-lea trebuie să-l aleagă pe d. Agamemnon Dandanache.(…) Se face din aceasta pentru d-voastră o înaltă și ultimă chestie de încredere…!” Când disperarea planează, Trahanache găsește și el salvarea tot în „alt șantaj”. Descoperă o poliță falsificată de Cațavencu – o nouă „latură a caracterului” omului politic, apărător al „onestității”, ambii lipsiți de conștiință și responsabilitate civică. Farsa alegerilor e conturată magistral în Actul al III-lea, act ce reprezintă și punctul culminant al comediei, când, după anunțarea numelui4. candidatului trimis de la centru, se produce acea încăierare în care „arma de șantaj – scrisoarea”, subtilizată de la Cetățeanul Turmentat și ascunsă-n căptușeala pălăriei, este pierdută de Cațavencu o dată cu pălăria, situație ce dă alt curs evenimentelor.
Pălăria este găsită de Cetățeanul Turmentat, simbolul al Alegătorului dezorientat: „Să-mi spui d-ta, pentru cine votez. Iaca, mai e un sfert de ceas și se închide alegerea… Eu… pentru cine votez?…” și care onest înapoiază „scrisoarea pierdută” „andrisantului”: Eu până să nu intru în politică,cum am zice, am fost împărțitor… la poștie… mă cunoaște conul Zaharia!” (…)Și d-atunci, care va să zică, eu dau scrisoarea după adresă. (…) dacă găsesc andrisantul, i-o dau andrisantului…”
În jocul murdar, lipsit de responsabilitatea conștiinței civice, de fapt, în prezența unei conștiințe modelată de „enteresele” particulare ale celor ce dețin puterea politică, un rol important îl are Ghiță Pristanda – polițaiul orașului, a cărui caracterizare directă sintetizatoare i-o face Cațavencu când afirmă că: „ Într-un stat constituțional un polițai nu e nici mai mult, nici mai puțin decât on instrument!”, intră în farsa alegerilor cunoscându-și bine interesele „Ghiță, Ghiță, pupă-l în bot și-i papă tot, că sătulul nu crede la ăl flămând…”,dar și rolul său ca polițai al orașului care e nevoit să-i „slujească” pe cei la putere: „Coane Zahario, dă-i zor! Trebuie să-l lucrăm pe onorabilul, pe d. Nae Cațavencu, ordinul lui conul Fănică… Sunt la ușă, când oi tuși de trei ori, d-ta proclamă catindatul și ieși pe portiță… și pe urmă-i treaba mea…”
Absența responsabilității civice din conștiința clasei politice, reprezentă la toate palierele responsabile de bunul mers al alegerilor, se reflectă magistral și în felul în care își obține candidatura „onorabilul”, „venerabilul Gagamiță ” Dandanache, candidat sosit de la centru și care-și dezvăluie strategia „politică” asemănătoare cu cea a lui Cațavencu, dar cu mult mai perfidă, deoarece reține „Scrisoarea ” „furată” / sustrasă din buzunarul pardesiului uitat la el, pe cuier, de un amic / prieten „becher”, „Scrisoare” compromițătoare de amor , pe care n-o înapoiază fiindu-i necesară „ca armă de șantaj” în viitoarele alegeri: „Cum (…) să nu m-aleg, puicușorule, nu merdzea…” (…)”familia mea de la patruzsopt (coborând către public), și eu, în toate Camerele, cu toate partidele, ca românul imparțial… și să remâi fără coledzi!”(…) „Găsește-mi, mă-nțeledzi, un ciledzi, ori dau scrisoarea la „Războiul…” De colea până colea…gâri-mâr… a5.trebuit,conița mea, să țedeze, și tranc! depesa aiți, neicusorule…”(…) „Aminteri dacă nu-mi dădea în gând asta, nu m-aledzeam.”(…)
Scrisoarea de amor, în cazul lui Dandanache, rămâne armă de șantaj și pentru viitoarele alegeri: „Cum se poate, conița mea, s-o dau înapoi? S-ar putea să fac așa prostie? Mai trebuie s-aldată… La un caz iar… pac” la Războiul.” Dandanache se dovedește a fi „mai prost decât Farfuridi și mai canalie decât Cațavencu”. Suntem doar într-o operă realistă, când conflictul dintre două personaje se stinge prin câștigul celui de al treilea, mai perfid decât cele ce se înfruntă…
Farsa alegerilor continuă într-o atmosferă de mascaradă. Scandalul care plana asupra lui Zoe este evitat printr-un nou șantaj. De data aceasta, cel șantajat este Cațavencu care e de acord să conducă manifestația în cinstea noului ales ca să scape de urmările nefaste ale poliței falsificate, având certitudinea că șansele viitoare nu-i vor fi potrivnice, nici închise sau epuizate…
Semnificativ pentru farsa electorală datorată corupției, dar în special a absenței responsabilității civice din conștiința clasei politice e ridicolul deznodământului sintetizat în replica lui Pristanda: „Curat constituțional! Muzica! Muzica!”. Replica imortalizează – prin limbaj – o lume care alunecă în derizoriu, o lume coruptă care-și dezvăluie perfidia și necinstea mecanismelor electorale datorate absenței responsabilității civice, deoarece pe prim plan stau interesele personale și nu ale țării, notă definitorie imortalizată în câteva din replicile lui Trahanache: „Nu vezi cum e lumea noastră? Într-o soțietate fără moral și fără prințip (…) trebuie să ai și puțintică diplomație!”…”„unde nu e moral, acolo e corupție și o soțietate fără prințipuri, va să zică că nu le are.! „A! ce coruptă soțietate!… Nu mai e moral, nu mai sunt prințipuri, nu mai e nimic: enteresul și iar enteresul.”
Piesa „O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale se încadrează în genul dramatic ca o comedie de moravuri și de caractere, ce dezvăluie mecanismul unei farse electorale, datorate absenței responsabilității civice a clasei politice conducătoare / la putere. Se încadrează în genul dramatic, fiind ca specie o comedie deoarece întrunește trăsăturile specifice genului și speciei:textul e scris pentru a fi reprezentat pe scenă; sunt prezente indicațiile de regie / scenice / didascaliile: privind decorul, aspectul vestimentar al personajelor, mișcările lor scenice, gesturile, tonalitatea și ineditul limbajului cu putere de generalizare, etc. Modul de expunere este dialogul împletit cu monologul dramatic. Personajele dau viață acțiunii concentrată în jurul unui conflict dramatic, iar categoria estetică predominantă este a comicului de caractere, de moravuri, de situație, onomastică și limbaj, pe care dramaturgul le desăvârșește.
Capodoperă a genului – „O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale – aparține realismului clasic, dar, în același timp, este receptată ca o operă ce afirmă modernitatea și actualitatea atât a operei, cât și a autorului ei, deoarece așa cum afirmă Valeriu Cristea în „Satiră și viziune”: „Caragiale pornește în opera sa (…) de la această societate, de la această epocă, dar nu le reproduce, nu le oglindește, nu le copiază în sensul realismului fotografic și nici măcar nu le reflectă în sensul realismului tradițional. Caragiale creează o viziune a acestor realități, căpătând sugestia lor cea mai adâncă. O viziune caricaturală, grotescă”**, o farsă voită cu putere de generalizare, valabilă, din păcate, și astăzi…
–––––––––
* Tudor Vianu – „I. L. Caragiale” în „Istoria teraturii Române Moderne” de Vl. Streinu, Lit. Vianu, 1944;
** Valeriu Cristea, „Satiră și viziune”, în „Liante literare”, 1977, p. 39 -42;
*** „DEX”, 1975, p. 324;
**** I. L. Caragiale – „O scrisoare pierdută”, Editura Fundației Culturale Române, București, 1996
––––––––––
Prof. Lucia-Elena LOCUSTEANU
Membru al Ligii Sciirtorilor Români
Filiala Cluj – Napoca
6 aprilie 2019
Mulțumesc!