Pleacă !
Numai demnitatea îți mai sunt datoare
N-am să-ți las din mine,nicio zi dobândă,
Moarte ești perfidă, aspră și flămândă
Și n-ai să-mi fii mie, vieții creditoare …
Cum se scurge ziua așa se și moare
Uneori e hâdă, mai ades nebună
Se strecoară-n tine, te mai ia de mână
Și te ia din tine…fără lumânare …
Dacă zaci pe vine cu voința moartâ
Ori prinsă de tine , cam sofisticatâ,
Ori pierdută-n alții, ori dezintegrată,
I te dărui morții, ca o pară coaptă.
Și te ia în coasă fără de morminte,
Ori te urcă-n ceruri, ori te dă la draci,
Fără de colivâ, fără de colaci,
Și cu vorbe scrise, pare că te minte.
De vezi de departe, o lumină mare,
Poate este Iadu-n flăcări vâlvătaie ,
Curge smoala-n lavă, ca apa-n copaie
N-avea așteptare în raze de soare.
Roaga-te din suflet, nu te prosterna,
C-ai s-ajungi la Domnul, că așa e dat
Și-ai să fii de dânsul peste vieți purtat,
Tu roagă-l frenetic să-ți mai scrie una…
Dar de-ți pune aripi un înger pe spate
Ai zilele calde, te poți bucura,
Fâlfâie din aripi cum poți murmura,
Unele greşale…minimalizate…
Sunt grădini în floare, infloreşti cu ele,
Pomul conștiinței în tine-i crescut,
Este viața lungă… suflete din lut
Ai pe cap coroană din mai multe stele.
Însă ție moarte, eu nu-ți sunt datoare
Și nu-ți dau din mine nici un gram dobândă,
Pleacă în pustie, ca un lup la pândă,
N-am să-ți las o clipă, vie, creditoare .
Să mă trec…
Câmp ce-mi coși flori de priviri
Dormi că marea, când e calmă
Te ador distinsă doamnă
Ce pășești prin răstigniri.
Cer oftând indiferent
Într-o rână stând visează
Cum e soarele-n amiază
Și adoarme, dus, absent ..
Roșu văl peste apus
Cade-n valuri adormite
Unde să te-aștept iubite
Când luminile s-au dus…
Suflu-n norii de pe cord
Cu aripi large de fluturi
Din trecutele trecuturi
Ori îi strâng într-un fiord.
Și te-aștept să mă cobori
Dintr-o viată-ntr-o clipită
Să resimt că sunt iubită
Până dincolo de nori.
Și mă du-n iubirea ta
Să-nvăț fluturii să zboare
Doar ușor, din aripioare
Până când n-or mai putea
Iar de-n zbor împreun munții
Loc îți fac in gândul meu
Lângă însuși Dumnezeu
Tu, nu-mi număra arginții.
Iar de-n noi e cam târziu
Îți pictez o rugăminte
Să mă uiți stejar in munte
Iar de nu-l știi, ți-l descriu.
Iar de-s rază-am să mă-nec
Suptă-n apele duioase
De sub valurile-i groase
Ori mai bine, să mă trec….
Și m-am pierdut…
Și m-am pierdut pe mine, ca nebuna
Umblând pe urmele ce ies din tine
Simt că mi-e rău în marele prea-bine
Când pe la tâmple îmi apune luna.
Și mi-am rupt gâtul de atâtea salbe
Cum zămuie pădurea când mă cheamă
Cum cântă ciocârlia prinsă-n teamă
Ca nopțile-n pustie curse albe.
Și nu găsesc vre-o umbră să m-ajute
Să rupă hălci din mine cu pumnale
Adunele-n întreg, pe-o altă cale,
Ori le depună prin muzee slute.
Sunt de demult, buchet de accidente
Sunt rug aprins crescut în miezul verii
Ori tunet rupt de ceruri să te sperii
Sunt multe alte fapte imprudente.
Ori prinsă-n observații aberante
Ori rob bătrân ce cară munți-n cârcă
Ori oază neumblată de năpârcă
Ori brad semeț cu rădăcini uscate.
Mi-e dor de mine și îmi caut chipul
Și faptele ce sunt prin legea firii
Îmi caut țepii ce-i despoaie trandafirii
Și firele ce-au definit nisipul.
Dar vezi cum sunt, mă caut de o vreme
Toți mugurii din primăveri se-nclină
La ftunza mea brăzdată de rugină
La gândul meu, uitat printre probleme.
Și uite-așa un gând de moarte-mi trece
Și chipul meu de fapte-nlăcrimate
Se-mprăștie prin mine toate…toate…
Iar trupul meu, din ce, în ce, mai rece.
———————————
Emilia (Emma ) POENARIU SERAFIN
Sibiu, aprilie 2019