RĂZBOIUL PENTRU ÎNTREGIREA NEAMULUI (1916-1919)
Cu toate lipsurile şi greutăţile, în ciuda momentului inoportun, în noaptea de 14/27-15/28 august 1916 (noaptea de Sf. Maria!), în sunetele clopotelor din biserici şi mănăstiri, trupele române au trecut Carpaţii şi au pătruns în Transilvania. Pătrunderea armatei române s-a făcut prin 18 puncte de frontieră. Până la 20 august/2 septembrie, beneficiind de elementul surpriză, trupele de acoperire au pus stăpânire pe trecătorile Carpaţilor, lupte mai importante s-au desfăşurat la Timişul de Jos, lângă Braşov, la sud de Sibiu şi în apropiere de Orşova. La 17/30 august 1916, trupele Armatei II române au intrat în Braşov, în mijlocul unui mare entuziasm, trupele Armatei I române au preluat zona Cerna, la 19 august/1 septembrie, iar trupele Armatei de Nord au luptat virejeşte şi au eliberat Topliţa şi Miercurea Ciuc. În aceste zile, au mai fost ocupate Orşova şi Făgăraş. Pană la 27 august/9 septembrie, cele trei armate au reuşit să atingă obiectivele stabilite, ultimele acţiuni ofensive izolate nu au depăşit data de 4/17 septembrie. Totuşi, ofensiva din Transilvania n-a fost condusă energic, generaluk Ludendorff afirma că ,,armata română înainta cu încetineala unui melc (2-3 km în 24 de ore!). În momentul culminant al ofensivei române din Transilvania fusese eliberată o treime din teritoriul acesteia, trupele române au atins o linie care se întindea de la sud de Şarul Dornei, vest Topliţa şi Cristuru Secuiesc, est de Sighişoara, sud Sibiu până la Orşova inclusiv.
Ofensiva generală din Transilvania, începută fără ca aliaţii să-şi respecte angajamentele asumate, a fost oprită de comandamentul român, la 2/15 septembrie, datorită evenimentelor neaşteptate petrecute pe frontul de sud. Astfel, la 19/31august 1916, mareşalul Hindenburg dădea ordin generalului Mackensen să atace frontiera dobrogeană cu trupe germano-bulgaro-turce. Ideea unei ofensive din sud spre Bucureşti era susţinută îndeosebi de generalisimul austriac Hotzendorf, pentru a uşura situaţia militară a forţelor centrale din Transilvania. În timp ce forţele româno-ruse, acţionând cu încetineală, erau în curs de concentrare, armata germano-bulgară se afla deja masată la frontieră. Exploatând acest avantaj, generalul german a atacat Turtucaia, un adevărat cap de pod al apărării române. În primele două zile, zona fortificată de la Turtucaia a rezistat cu succes, dar, în acelaşi timp, luptele s-au extins şi în zonele Silistra şi Bazargic. În aceste condiţii, la 21 august/3 septembrie s-a decis evacuarea oraşului Bazargic şi retragerea unităţilor din nordul oraşului. Necooperarea dintre cele două comandamente, român şi rus, în zonă, sfârşitul ofensivei generalului Sarrail dinspre Salonic, trimiterea unor trupe insuficiente de către ruşi în Dobrogea, sub comanda generalului Zaioncicovsky, au dus la înfrângerea de la Turtucaia, din 23 august/5 septembrie 1916, capul de pod fiind cucerit de germano-bulgari. Înfrângerea a însemnat o grea lovitură militară şi morală, armata română a suferit mari pierderi în oameni şi material de război, au fost luaţi 25 000 de prizonieri.
A doua bătălie s-a dat pentru Silistra şi Bazargic, pe care armatele română şi rusă au fost nevoite să le evacueze. Ofensiva puternică declanşată de Mackensen pe linia Rasova-Cobadin-Topraisar-Tuzla, între 3/16-8/21 septembrie, a fost respinsă de trupele româno-ruse, care au trecut apoi la ofensivă, dar situaţia lor continua să rămână critică în urma pierderilor grele suferite. Marele cartier general român a decis, la 2/15 septembrie, că efortul militar trebuie mutat în sud, impunându-se punctul de vedere al majorităţii, grupate în jurul generalului Alexandru Averescu. În acest scop, pentru redresarea situaţiei, după înfrângerea de la Turtucaia, la Dunăre a fost constituită o nouă armată română, sub comanda generalului Al. Averescu, alcătuită din şapte divizii. În timp ce ofensiva armatei româno-ruse din Dobtrogea, alcătuită din şase divizii române şi patru divizii ruse, făcea progrese, la 18 septembrie/1 octombrie, a început trecerea trupelor române la Flămânda, pe malul opus al Dunării. Acţiunea de la Flămânda, pregătită timp de 15 zile în cel mai mare secret, urmărea zdrobirea forţelor inamice de la sud de Dunăre printr-o acţiune convergentă executată de armata din Dobrogea, dinspre est, şi armata III, dinspre nord-vest. Manevra de la Dunăre, care s-a dovedit o mare greşeală tactică, a trebuit să fie oprită rapid şi trupele retrase, în condiţiile în care ofensiva Puterilor Centrale în Transilvania era iminentă.
În septembrie-octombrie 1916, au avut loc acţiuni de apărare desfăşurate pe teritoriul dobrogean. Între 18-22 septembrie (st.v.), au avut loc lupte aprige, mai ales la Amzacea, soldate cu mari jertfe de sânge pentru trupele române (45 ofiţeri şi 3150 soldaţi), s-a evidenţiat Brigada 17 infanterie comandată de col. S. Poetaş (România,p.165). După două săptămâni de relativă acalmie, la 6/19 octombrie, pe frontul dobrogean, Mackensen a dezlănţuit o nouă şi puternică ofensivă, s-au dat lupte puternice la Topraisar, Muratan, Perveli şi Lacul Tuzla, unde s-a remarcat Divizia 19 infanterie, comandată de col. C. Scărişoreanu. Sub şocul ofensivei germane, frontul româno-rus a fost străpuns, prin bătălii succesive, ceea ce a dus la căderea Topraisarului şi Cobadinului, la pierderea liniei ferate Cernavodă-Constanţa, iar la 8/21 octombrie, oraşul-port Constanţa a fost ocupat de inamic (în acest context, bustul lui Ovidiu a fost doborât de bulgari). După numai câteva zile, în noaptea de 11/24-12/25 octombrie, trupele române care apărau capul de pod Cernavodă, ajungându-se până la lupte de stradă, au fost nevoite să evacueze oraşul Cernavodă. Frontul a fost stabilit pe linia Dăeni-Babadag, apărarea Dobrogei fiind lăsată apoi, în exclusivitate, în mâinile armatei ruse, Zaioncicovsky fiind înlocuit cu Zaharov, în timp ce trupele române de-aici au fost retrase şi concentrate pe linia Carpaţilor.
În Transilvania, împotriva trupelor române, operau două mari armate inamice, Armata I austro-ungară şi Armata IX germană. Datorită faptului că diferitele părţi ale dispozitivului strategic ocupat de trupele române în Transilvania erau izolate şi nu se puteau sprijini unele pe altele, comandamentul austro-german a decis să le anihileze pe rând. În cursul lunii septembrie, Armata IX germană, comandată de generalul Falkenhayn, a trecut la ofensivă, acţionând împotriva aripei drepte a Armatei I române, postată la sud de Sibiu, în felul acesta s-a născut operaţia numită Bătălia de la Sibiu (13/26-16/29 septembrie). Aici se aflau poziţiile Corpului 1 armată român (cu două divizii de infanterie şi o brigadă de călăraşi), dispuse la sud-est, est, sud şi sud-vest de Sibiu pe un front de 45 km, cu o forţă combativă de 28 batalioane, cu 40 mitraliere, 8 escadroane şi 19 baterii de artilerie. Împotriva Corpului 1 armată român, Armata IX germană acţiona cu 4 divizii de infanterie şi 1 divizie de cavalerie (inclusiv Corpul alpin, o mare unitate de elită a armatei germane), înzestrate cu un mare număr de mitraliere, aruncătoare de mine şi de grenade.
La 13/26 septembrie, a început ofensiva inamică: după o puternică pregătire de artilerie, Corpul 39 german a trecut la atac pe întregul front, iar Divizia 3 cavalerie germană a pătruns în Defileul Oltului şi a reuşit să ocupe localităţile Porumbacu de Jos şi de Sus, întrerupand legătura dintre Corpul 1 armată şi detaşamentul Armatei II, aflat la Lisa. Pentru a veni în sprijinul forţelor aflate aici, Armata I română a trimis în ajutor cinci batalioane şi o baterie de artilerie din Divizia 20 infanterie, comandată de generalul David Praporgescu. Un episod semnificativ s-a petrecut în zona podului de la Câineni: lt.-col. Toma Popescu a reuşit să improvizeze o apărare formată din 13 ţărani şi doi sergenţi, care au reuşit să oprească înaintarea patrulelor germane în defileu, induse în eroare de focul susţinut al acestora (Kiriţ.,I,p.286;România,p.174). Bătălia de la Sibiu a fost câştigată, după trei zile de lupte grele, de trupele Armatei IX germane, dar Corpul 1 român a reuşit să-şi retragă majoritatea foerţelor spre sud. La 20 septembrie/3 octombrie, sub loviturile ofensivei inamice, Armata I română, înfrântă, a început retragerea generală spre arcul Carpaţilor, pătrunzând în Defileul Oltului, în noaptea de 15/28-16/29 septembrie. În aceeaşi vreme, după lupte îndârjite la Şinca Veche-Perşani, Ţânţari şi Braşov (între 22 septembrie/5 octombrie-25 septembrie/8 octombrie), trupele Armatei II române au fost silite şi ele să se retragă spre culmile Carpaţilor, antrenând în retragerea aceasta şi trupele Armatei de Nord.
Cele două mari armate române au reuşit să se retragă organizat, nedând posibilitatea inamicului să le distrugă, iar pe timpul replierii au reuşit să provoace pierderi adversarului de luptă. După încheierea bătăliei de la Sibiu, comandamentul german îşi propunea să acţioneze prin trecătorile Bran şi Predeal, pe direcţia generală Bucureşti, în scopul separării forţelor din Moldova de cele din Muntenia şi Oltenia, pentru a ocupa capitala şi a sili România să capituleze. Ţara se afla într-o mare primejdie, gravitatea situaţiei fiind accentuată de neînţelegerile apărute pe neaşteptate între guvernul şi armata română, pe de o parte, şi comandamentul rus, pe de altă parte. La 2/15 octombrie 1916, generalul Alexeev trimitea o telegramă generalului Iliescu, în care, sub motivul principal ,,de a conserva armata”, se propunea abandonarea Munteniei şi a Bucureştiului şi ,,păstrarea fermă a flancurilor în Moldova şi Dobrogea, având ca bază (aliniament de apărare) Prutul”. Mai mult, în telegramă se propunea transferarea unei părţi din fabricile româneşti pe teritoriul Rusiei şi fortificarea zonei Târgu Ocna-Focşani-Babadag. Dar guvernul şi armata nu au putut fi de acord cu cedarea unei importante părţi a ţării, fără luptă, trebuind să apere teritoriul numai cu forţele proprii, România fiind practic lăsată singură .
—————————————–
Prof. Ioan POPOIU
31 martie 2019